Da, acum urmeaza sa ma scuz fata de cei care m-au vizitat si au gasit cate un film din cand in cand si nimic mai mult. Mi-am dorit enorm sa invat cum pot sa scriu mai bine, sa-mi descopar stilul, sa ma cizelez. Astfel, am inceput sa caut un curs de scriere, un curs care sa imi ofere acel ceva de care aveam nevoie. Am gasit cateva ateliere, insa unul singur a reusit sa ma mobilizeze. Atelierul de scriere creativa organizat de Revista de Povestiri.

In urma unei selectii pe baza unei povestiri – textul trimis va este cunoscut, il puteti (re)citi integral aici (pentru selectie a trebuit sa-l scurtez) –, am fost admisa. Nu am la mine cuvintele pentru a va impartasi bucuria care m-a incercat atunci, la final de septembrie. Acela a fost momentul in care am pornit intr-o calatorie fabuloasa, printre carti, povesti, filme. O calatorie alaturi de niste oameni minunati.

Astfel, la inceputul lunii octombrie am inceput cursul de scriere creativa cu cei doi tutori, Florin Iaru si Marius Chivu. Urma sa vorbim despre „structura unui text literar, despre personaj, conflict, dialog, descriere, timpuri verbale, ce precede scrisul, cum tinem cont de cititor, cum gasim un final puternic” si multe altele.

Daca ati sti cu ce emotii am pornit la drum, uff! Motive? Au fost destule. Nu e chiar placut sa te gandesti ca acela este momentul in care cineva iti poate spune verde in fata ca nu stii sa scrii, ca nu ai talent, ca mai bine faci orice altceva. Ei bine, de-a lungul acestor doua luni am trecut prin toate starile posibile. Nu o data m-am intrebat ce caut acolo, ce a fost in capul meu, pentru ca apoi sa prind incredere in cuvintele mele, in povestile mele.

Au fost doua luni intense, doua luni (si veti rade!) in care a trebuit sa citesc, sa vad filme si sa scriu pe diverse teme. Minunat, exact ce-mi doream, mi-am spus in primele zile. Apoi, saptamanile treceau, temele veneam si realizam ca nu e atat de simplu. Scrisul nu e lucru usor, domnule. Chiar nu e. E al naibii de greu, cu atat mai mult cand ai un deadline, cand stii ca urmeaza mustruluiala, sprancene ridicate si un „ai nota 4, stai jos”.

Am invatat in aceasta perioada nu numai sa scriu, dar si cum sa citesc o carte. Am invatat sa nu mai bat campii (sper!), am invatat ca scriitorul nu trebuie sa spuna totul. Pe deasupra, am o lista imensa lunga de carti de citit.

Dincolo de bagajul de cunostinte cum care m-am ales in urma cursului, trebuie sa mentionez si bonusul, oamenii minunati pe care i-am cunoscut si care acum imi lipsesc: atat tutorii, care ne-au fost mai mult prieteni decat profesori, dar si colegii, oameni frumosi, talentati, oameni de care vom auzi cu siguranta in viitor. Ziua de ieri, prima fara curs, fara colegi, fara povestile noastre, a fost trista, dar trista rau.

Ziceam ca nu mai bat campii… Slabe sanse acum, am de recuperat. Mai departe, voi publica, pe rand, textele pe care le-am scris pentru curs. Voi incerca sa le fac cate un update sau, cel putin, sa scriu care au fost greselile – observatiile tutorilor. Unele au fost „desfiintate”, asa ca nu voi avea cum sa le mai pansez.

Inainte de a va lasa sa cititi primul text, va recomand, voua, celor care tatonati terenul scriitoricesc, sa urmati un curs de scriere creativa. Cautati-va tutorii potriviti, oamenii care sa va indrume, asa puteti trece de la imi place sau nu imi place, la observatii pertinente, obiective. Mie, acest curs, mi-a dat incredere, mi-a oferit o perspectiva si dorinta mea de a scrie este cu atat mai mare. Nu mi-a schimbat viata, nici nu aveam asteptari atat de mari, dar mi-a dat bucurie, o bucurie pe care doresc sa o impartasesc cu voi de acum inainte.

Bun. Gata cu dulcegeriile. Iata primul text. (veti observa ca textele mi-s cu diacritice, pentru lipsa lor, va rog sa ma scuzati)

Tema: De ce scriu?
Curs: Marius Chivu
Observatii: nu a fost cazul.

„Eram în clasa a 10-a când m-am confruntat pentru prima dată cu foaia albă. Leoaică tânără, iubirea. Am avut un test fulger. Profesoara era supărată. Ce aș fi putut scrie despre poezia lui Stănescu? Cine sunt eu să-i interpretez cuvintele, metaforele? Și totuși am scris. A fost prima dată când nu mi-am trecut ochii peste un comentariu, când nu am furat cuvintele profesoarei. Mi s-a spus să scriu și altceva, ceva al meu.

Când scriu e liniște, zgomotul e liniște. Am încercat să-l desenez, însă, după un timp, foaia a devenit neagră. Cuvintele dau sens zgomotului. Cuvintele pot desena în cel puțin două feluri, al celui care scrie și al celui care citește. Desen sau scris? Răspunsul e simplu.

Scriu pentru că am nevoie sa evadez. Scriu pentru că am o mie de întrebări nerostite. Foaia albă știe să asculte. Scriu pentru că am gânduri, un milion de gânduri al caror dans haotic îmi dă dureri de cap. Se liniștesc atunci când se așază în cuvinte.

Atunci când scriu nu am emoții. Așez cuvintele pe hârtie, le las să curgă, să se transforme. Sunt eu, dar pot fi oricine.”

The post De ce scriu? first appeared on Andreea Ban.

Cand am inceput sa scriu? Am avut zic eu mai multe inceputuri intr-ale scrisului. Unul dintre ele a fost cand eram mica mica si desenam diverse pe pereti in casa spre disperatea alor mei. Ce legatura are cu scrisul? Simplu. La inceput scriam prin desene, imi cautam cuvintele in culoare, in imagini asternute pe hartie, pe carton, in creion, acuarele sau ulei. La un moment dat s-a produs declicul acela magic. Desenele mi s-au transformat in cuvinte. Si momentul care imi apare clar in minte a fost atunci cand am „desenat” pentru prima data un comentariu de poezie „from scratch”. Am comentat Leoaica tanara, iubirea a lui Nichita Stanescu fara a arunca un ochi in cartile de comentarii si laudata mi-a fost munca, mare mi-a fost incantarea. De atunci nu m-am mai putut opri… comentarii, poezii in revista liceului (unele cam puerile daca stau sa le analizez cu ochiul de acum), mai un jurnal, apoi un blog…

Ce ma motiveaza sa scriu pe blog? Ma motiveaza blogul in sine. Imi da ocazia sa ma exprim, sa desenez in cuvinte idei, impresii, ganduri, sa surprind momente si sa le daruiesc si altora. Ma motiveaza reactiile pe care le primesc direct sau indirect. Sunt momente in care inchid ochii si visez ca asta e revista la care scriu. Sunt citita. Poate ca publicul mi-e mic, sunt 2, 3 sau 27, nu conteaza. Ei vin si ma citesc pe mine, iar eu ma simt datoare sa le ofer mai mult. Cei care scriu pe bloguri cunosc senzatia, e la fel ca-n reclama cu Mastercard – priceless!

Cum reactionez la comentarii negative? Elegant. Nu sterg comentarii decat daca e absolut necesar (limbaj sau treburi din astea necuviincioase), dar nu a fost cazul pana acum. Raspund tuturor, nu imi place sa ii las sa fiarba in propria-i ce-o fi. Respect parerile altora, fiecare e liber sa comenteze ce si cum doreste si imi pastrez starea de zen, adica ignor daca nu am cu cine sa discut. Imi place sa am ultimul cuvant dar renunt la asta daca vad ca ma lovesc de Marele Zid Chinezesc. 😀

Care a fost ideea initiala de la care am pornit? Trebuia sa scriu. Si ma uit acum la primul post, acolo am gasit explicatia. Au trecut cativa ani buni de atunci, insa cuvintele alea sunt mai mult decat actuale: „De ce un nou blog? Habar nu am. Poate pentru ca am nevoie de o pagina alba pe care sa insirui cuvinte aiurea… pentru ca nu am intotdeauna acea pagina la indemana, pentru ca nu intotdeauna imi vin cuvintele cand am pagina in fata. Am gasit aceasta pagina “verde” si s-a aprins un beculet: “tre’ sa scriu!””

Ce fel de linkuri tin in blogroll? Next! 😀 Ok, ok, raspund si la asta. Tin bloguri actualizate la zi. In ultimul timp am tot facut curat in blogroll si tind mai mult sa sterg decat sa adaug. Ma deprima cand vad ca blogurile nu sunt updatate de saptamani, luni. E adevarat ca accesez multe altele, dar cele de acolo sunt de la inceputuri, de pe vremea cand mai faceam schimb de link.

Cum m-a schimbat pe mine blogul? De schimbat nu m-a schimbat, dar mi-a dat motive de bucurie. Am cunoscut oameni frumosi, am citit cuvinte frumoase si mi-a dat speranta ca intr-o buna zi voi scrie si offline…

Ce asteptari am de la blogul meu? Asteptari… sa imi aduca vizitatori entuziasti, sa primesc in continuare acel feedback care ma impulsinoneaza sa scriu mai mult, mai frumos. Sa fie un loc in care cei care vin sa se intoarca, sa nu mai plece, sa zambeasca. Sa ii molipseasca pe toti cu optimismul meu. Dar asta depinde de mine, nu-i asa?

Ce asteptari am eu de la cititorii/vizitatorii mei? Sa revina. Sa fie mereu la fel de calzi si de frumosi. Sa fie mai putin sfiosi in a reactiona (se stiu ei care sunt!), sa lase cuvintele libere… Vizitatorii imi sunt prieteni, vazuti sau nevazuti pe care ii astept mereu cu drag si pentru care am intotdeauna cuvinte care aduc cu imbratisarile virtuale, pentru ca da, de cate ori raspund unui mesaj trimit si o imbratisare calda sau racoroasa, depinde de sezon!

Trebuie sa recunosc ca leapsa asta mi-a miscat putin amintirile. Le-am rascolit bine! Multumesc mult Andrei! Mai departe o voi trimite Laurei, Lotusului meu drag, fostului meu coleg Drq si lui Rares. Pe unii ii stiu de ani, pe altii de mai putin. Sunt curioasa cum au pornit pentru ca stiu unde au ajuns. Ii citesc si imi place. Cine vrea sa preia leapsa e liber ca pasarea… internetului!

The post Si am raspuns! first appeared on Andreea Ban.