In the battle between good and evil, an immortal holds the key.

Îmi plac filmele care au la bază cărți și îmi plac filmele care, plecând de la povești știute, reușesc să deseneze alte și alte lumi. I, Frankenstein este unul dintre ele. Filmul are la bază povestea celebrei Mary Shelley și ajunge cu ea până în prezent, un prezent distopic – că tot se poartă distopia -, un prezent în care lupta dintre bine și rău este dusă de gargui și demoni.

Deși am auzit mai mult de rău decât de bine despre acest film, eu l-am găsit interesant. Ideea de gargui mi-a plăcut foarte mult, creaturi neexploatate până acum. Din păcate ideea a fost prea puțin dezvoltată, poate pentru că miezul era Frankie sau poate pentru că cineva nu a fost suficient de inspirat. Nu de alta, dar când ai o idee bună, mai mult, una nouă și strălucitoare, ar trebui să o descoși până nu mai rămâne nimic de ea. Altfel, vor apărea alții…

Despre film, după cum v-am obișnuit, nu voi spune prea multe. „Monstrul” lui Victor Frankenstein, botezat mai târziu Adam (Aaron Eckhart), pleacă în lume după ce creatorul său trece în lumea celor drepți. Hoinărește el vreo 200 de ani și revine apoi la domnii gargui pentru că este urmărit de tipul rău. Oare de ce i-au trebuit atâția ani pentru a dori să afle răspunsuri la niște întrebări? Aaa, clar, pentru a avea unii acces la tehnologie. Așa, nenea ăsta rău, Naberius (Bill Nighy), îl caută pe Frankie pentru că e soluția nemuririi și trezirii din somn a armatei de drăcușori. Adică el, Frankie, era produsul creatorului său și cheia succesului, a împlinirii dorințelor lui Naberius. Garguii îl vor și ei pentru a nu-l lăsa pe mâna demonilor.

Dacă subiectul nu vă mișcă sprânceana, atunci aflați că, deși filmul a fost destul de violent, nu am avut parte de sânge. Moartea îi transforma pe unii în lumină, pe alții în foc, iar purtătorii de lichid roșu au reușit să și-l păstreze. O bilă în plus. Garguii – paznici ai omenirii, luptători împotriva demonilor, o altă bilă mare și frumoasă pentru film. I-aș mai da o bilă albă și minunatului Eckhart, deși nu pot spune că am fost foarte atentă la el… adică, am fost, dar nu… Ok. Bila neagră merge la Frankie (culmea!). Cum naiba a reușit Victor să creeze un asemenea specimen din opt (dacă greșesc vă rog să mă corectați) cadavre. Se vede clar că este cusut, făcut din bucăți, dar se îmbină atât de bine, prea bine domnule! Frankensteinul clasic mai șchiopăta, avea capul cam mare, era cum era. Acum, uitați-vă și voi…

Și, pentru ca povesta să fie completă, apare și fata. Apare și ideea de „oare se pupă?”, o idee tâmpită, desigur, dar am rămas cu un licăr de speranță că vom avea și o continuare, iar el, dragul de Frankie, va avea și zile frumoase, cu iubire și tot ce își dorește el acolo. Filmul e cam dubios, dar a mers. A avut doza de fantasy care să mă țină în fața ecranului până la final, iar la final să-mi doresc mai mult. Vi-l recomand!

Voi, cei care nu l-ați digerat, spuneți-mi și mie ce nu v-a plăcut, ce v-a plăcut, dacă… mi-s curioasă.   

I, Frankenstein (2014)

The post El, Frankie first appeared on Andreea Ban.

There is a world hidden within our own.

O noua serie bantuie marile ecrane – e cu aratari de groaza, nu de alta! Vampiri, varcolaci, ingeri, mutanti, treburi din astea de speriat copiii! Am asteptat Orasul oaselor, prima parte din seria Instrumente mortale, cu oaresce entuziasm. Sa zicem ca a fost mai mult curiozitate. Dar nu neaparat din cauza povestii, cat a agitatiei din jurul cartilor scrise de Cassandra Clare. Credeti ca m-a convins sa citesc cartile sau, cel putin, prima carte a seriei? Ei bine, nu!

Poate ca acum niste ani m-ar fi miscat in vreun fel. Acum insa, am gasit in film o poveste draguta, dar nu atat de draguta incat sa pun mana pe alta carte cu fantasmagorii. Si am tot auzit ca, vai, fanii Twilight vor fi extaziati, dati pe spate si pe fata. Din nou: NU. O fi spus ea, Stephanie Meyer, ca apreciaza aceasta serie, mai exact: „Instrumente mortale creeaza o lume de poveste in care as fi incantata să traiesc. Absolut minunata!”, dar asta nu inseamna ca trebuie comparate cartile, filmele…

Povestea o are ca si personaj principal pe Clary Fray (Lily Collins), o adolescenta care da semne inca de la incept ca ar fi ceva mai speciala. Deseneaza ciudatenii, vede nevazute si descopera ca este descendenta Vanatorilor de umbre, razboinici pe jumatate ingeri, care se lupta pe viata si pe moarte pentru a proteja lumea de demoni – si ce demoni! De aici actiunea curge in pasari de noapte, in flacari si sabii.

Daca stau bine sa ma gandesc, comparatia cu Twilight nu e chiar deplasata. Avem si aici o fata (prin comparatie, Lily e mult peste Kristen), un „cel mai bun prieten” si un „baiatul rau” – as fi zis „rau, dar bun”, insa nu e cazul. Si avem scena cu sarut impiedicat si replici pline de sirop – diabetul se plimba printre flori. Nu mi-a placut. Mi-a placut partea cu toate povestile cu monstri sunt adevarate, mi-au mai placut scenele de lupta, tensiunea (atat cat a fost), runele, tatuajele si, cel mai mult, aparitia minunata a lui Jonathan Rhys Meyers. A jucat un Valentine Morgenstern absolut superb. De fapt, merita o sabie sau doua pe dupa ceafa, insa nu poti sa nu-l adori in orice rol… Sunt subiectiva. Iertare!

Bun. Filmul este… mai bun in trailer si, cu siguranta, povestea e mai buna in carte. Nu m-a convins sa o citesc, deci nu va voi recomanda sa il vedeti. Daca sunteti fani fantasy, e ok de vazut. Merge, asa, de weekend. Dar sa nu veniti sa aruncati cu chestii pe aici ca v-am trimis eu la Orasul oaselor. Si, fetelor, nu ii duceti pe baieti sa-l vada. Se vor plictisi. Vor casca. E film cu baieti… ma intelegeti, da?!

Daca este cineva care a citit cartea / cartile, astept impresii. Cum vi s-a parut filmul comparativ cu povestea Cassandrei Clare?

The Mortal Instruments: City of Bones (2013)

The post Jucarele mortale: Orasul oaselor first appeared on Andreea Ban.