Spuneam că mi-a „scăpărat” o idee, aceea că Facebook-ul nu diferă foarte mult de viața reală. Nu! Nu închide pagina. E posibil să te regăsești în cele ce urmează.

În copilărie mi-am petrecut o parte din timp în spatele blocului și prin curtea școlii. Am avut norocul de a locui în apropierea școlii, știți voi, școlile acelea de cartier care semănau cu niște buncăre cenușii în forme de litere… A mea era în forma de U. Încă e. Și aveam prieteni mulți, unii din bloc, alții din școală. În momentul în care a trebuit să merg la liceu, pe cei de la bloc nu i-am mai văzut atât de des. La fel s-a întâmplat când am mers la facultate, colegii din liceu (cu câteva excepții – minunate excepții!) au rămas undeva în plan secund. Am terminat facultatea, apoi masterul și mulți prieteni au rămas în umbră. Numărul de prieteni a crescut considerabil de-a lungul timpului, însă cei cu care am ținut legătura au fost puțini.

Care e legătura cu Facebook, veți întreba.

E foarte simplu. Atunci când ai 5-10-20 de prieteni, îi vezi pe toți. Știi ce face fiecare, te bucuri de postările tuturor, ai o imagine clară (ai impresia!) a vieții lor. Apoi, cu fiecare prieten nou, unii încep să râmână în umbră. La început îi cauți, vrei să vezi ce fac, de ce nu postează. Descoperi că sunt activi și că Facebook îi ține la distanță. Habar nu ai de ce. Apoi, cu timpul, numărul tău de prieteni e mare. 100-500-1000 de prieteni? Mai mulți? Și totuși, Facebook îți arată un grup de oameni. Aceiași. E adevărat că-ți plac postările lor. Le dai like și comentezi, uneori dai și share, pentru că da, trebuie să afle și alții. Dar prietenii tăi mai vechi? Ce-i cu ei? Și te apuci să-i cauți.

Nu-i așa și-n viață? Nu te mai joci la bloc, pierzi legătura cu prietenii de acolo. Ai terminat liceul? Ei bine, nu mai știi de foștii tăi colegi cu care te înțelegeai minunat. Facultatea a rămas în urmă? Colegii de grupă, de serie, sunt și ei amintire. Dacă îi suni (echivalentul unui mesaj/comentariu/share pe facebook), e posibil să se reia legătura, altfel… nu.

Mai sunt câteva cazuri în care se poate observa asemănarea dintre Facebook și viața de zi cu zi. Dacă nu-ți mai place un grup de oameni, eviți grupul respectiv. Dacă nu-ți place cineva, nu-i mai răspunzi la telefoane, la mailuri, la naiba, nu mai răspunzi la ușa/interfon. E atât de simplu. Te ascunzi în lumea ta și le dai cu ignore tuturor. Credeți că pe Facebook e diferit? Nu. Dacă cineva te agasează (cu postări cretine, mesaje, comentarii, like-uri), îi poți da unfollow, unfriend sau block și paf, a dispărut din viața ta. Apoi, dacă (din diverse motive) urăști pe toată lumea îți poți dezactiva contul și nu te mai vede nimeni. Te-ai sustras de pe Facebook. Te-ai retras în carapace pentru a medita.

Un ultim caz e cel în care te întorci la viață. Ieși din casă și reiei legătura cu prietenii. Revii pe Facebook și toată lumea te primește cu brațele deschise: vai, ce mi-ai lipsit, zic ei!

Și acum stau și mă întreb, era viața fără Facebook mai bună ca acum? Sau, este viața mai bună fără Facebook? Aș vrea să știu ce părere aveți voi. Eu sunt subiectivă. Îm place Facebook din prima zi în care mi-am făcut cont. 31 octombrie 2008. Scriam postările ca pe Twitter. Acultam cea mai frumoasă melodie, citeam Simply Better (scrisă de Patrick Barwise și Sean Meehan) și Soni (scrisă de Andrei Ruse), apoi scriam despre Ana și dorința ei. Acum, Facebook-ul e plin de povești. Dacă în viață e mai greu (și nu îmi explic de ce) să reiei legătura cu foști colegi, prieteni din copilărie, pe Facebook e al naibii de ușor. Îmi sunt aproape prietenii din copilărie și adolescență, cei care contează, și îmi sunt aproape prietenii nevăzuți, cei pe care i-am descoperit de-a lungul timpului (pe bloguri, pe rețelele sociale).

Cum să fii prieten cu cei pe care nu-i cunoști? Eu cred că se poate. Ce mi-e că ai un prieten la mii de kilometri departare cu care vorbești prin email sau chat, ce mi-e că vorbești cu un om pe care nu l-ai văzut la față (încă), dar vorbești atât de mult încât ai senzația că-l cunoști personal? Cum, chiar nu v-ați văzut cu cineva din mediul online pe care să aveți senzația că-l știți de-o viață? Nu cred așa ceva.

Mă voi opri aici, am bătut câmpii destul. Dacă ați avut răbdare să parcurgeți foiletonul de mai sus, vă invit să-mi lăsați un cuvânt, o impresie, un comentariu. Cum vă împăcați cu Facebook-ul? Vă ușurează viața sau vi se pare pierdere de timp? Înainte de a spune că Facebook e o porcărie, o pierdere de timp, vă aduc aminte că voi sunteți cei care (ar trebui să) îl controlați. Așa cum vă controlați propria viață.

Sursă foto

The post Pe Facebook ca-n viață first appeared on Andreea Ban.

Spunea cineva că toată lumea pe Facebook se arată fericită și că acea fericire falsă îi deprimă mai rău pe cei deprimați. De ce ne-am arăta deprimarea într-un mediu în care sunt puțini cei pe care îi știm personal? Sunt deprimată și eu, să știți. Am deprimările mele mici și mari, uneori mari și negre. Dacă în acele momente aș vedea și mai mulți oameni deprimați, unde aș ajunge? Faptul că prietenii mei virtuali își atârnă pe pereți imagini în care zâmbesc de iese și soarele din nori sau postează pisici, copilași gălăgioși, dansatori talentați sau bancuri după bancuri mă ține cumva pe linia de plutire.

Astăzi, 1 mai, zi cu soare și grătare, zi de ieșit la iarbă verde – așa a fost pentru cei mai mulți – m-a încercat o deprimare soră cu cel mai umflat de ploaie nor.

Gropile mă iubesc. V-am mai spus asta? Ei bine, da, mă adoră. Cum apare o groapă în fața mea începe să se amuze și cască gura mare pentru a-mi prinde piciorul. Anul acesta m-au prins trei gropi sau, mă rog, denivelări în asfalt. Ultima groapă veselă m-a prins aseară. Am călcat strâmb și mi-am sucit laba piciorului (am zis labă? pfoaaa! cum să-i zic?). Un băiat m-a prins în cădere. A ieșit cu râsete și nu mai zic de durerile de după. Mai apoi, tot aseară, mă minunam de pereții mâzgăliți de prin oraș. Mă opream din șontâcăiala mea și mai capturam o imagine pentru a o reda lumii virtuale mai târziu.

Azi am stat mai toată ziua în pat, cu piciorul bandajat. Parcă nu a mai durut ca data trecută sau poate știam la ce să mă aștept. Ideea e ca, deși am aruncat pe pereți niște imagini în care îmi exprimam iubirea pentru cărți, am populat paginile pe care le administrez cu postări pline de zâmbet și optimism, durerea am ținut-o pentru mine. Da, la momentul în care voi publica articolul durerea va fi (sper!) amintire. Piciorul se va relaxa și voi putea călca pe toată talpa. De ce să-mi pun tristețile pe pereți?

Ceea ce se vede este ceea ce vrem să se vadă. Eu îmi doresc ca cei din jurul meu să vadă fericire, o fericire care se ia. Se găsește în cărți, în muzica pe care o ascultăm, în filmele pe care alegem să le vedem, în flori, în verdele din jurul nostru, altături de cei dragi sau de prietenii noștri blănoși. Fericirea este lângă noi și a o arăta și altora nu ne face decât să fim mai atenți la micile bucurii pe care, de cele mai multe ori, le ignorăm.

Nu suntem ceea ce se vede pe Facebook, suntem mai mult de atât. Suntem povești complicate cu fericiri și depresii, suntem balauri cu șapte capete sau mașini furioase (ați văzut Fast and furious 7, da?!), suntem minuni pe două picioare și ar trebui să ne bucurăm de fiecare clipă. În restul momentelor, cele fără zâmbete, să citim, să dormim, să ne încărcăm bateriile. Oricât ne-am dori, nu suntem perpetuum mobile. Ar fi plicitisior, oricum.

Zile cu zâmbete să aveți. Și cu soare!

The post Suntem povești first appeared on Andreea Ban.

Tot episodul aici: South Park – Facebook

The post You have 0 friends! first appeared on Andreea Ban.

The Social Network(2010)

The post The Facebook :) first appeared on Andreea Ban.