Suntem povești

Suntem povestiNu suntem ce se vede pe Facebook, acesta este titlul la care m-am gândit inițial. Deși pereții sunt plini de zâmbete, de flori și soare, dincolo de ecranul la care privim e foarte posibil să fie o față tristă, un ins deprimat, o adolescentă plânsă. Aruncăm în lume ceea ce este mai bun și mai frumos, lăsăm zâmbetele să-i cucerească pe cei din jur și ținem deprimările pentru noi.

Spunea cineva că toată lumea pe Facebook se arată fericită și că acea fericire falsă îi deprimă mai rău pe cei deprimați. De ce ne-am arăta deprimarea într-un mediu în care sunt puțini cei pe care îi știm personal? Sunt deprimată și eu, să știți. Am deprimările mele mici și mari, uneori mari și negre. Dacă în acele momente aș vedea și mai mulți oameni deprimați, unde aș ajunge? Faptul că prietenii mei virtuali își atârnă pe pereți imagini în care zâmbesc de iese și soarele din nori sau postează pisici, copilași gălăgioși, dansatori talentați sau bancuri după bancuri mă ține cumva pe linia de plutire.

Astăzi, 1 mai, zi cu soare și grătare, zi de ieșit la iarbă verde – așa a fost pentru cei mai mulți – m-a încercat o deprimare soră cu cel mai umflat de ploaie nor.

Gropile mă iubesc. V-am mai spus asta? Ei bine, da, mă adoră. Cum apare o groapă în fața mea începe să se amuze și cască gura mare pentru a-mi prinde piciorul. Anul acesta m-au prins trei gropi sau, mă rog, denivelări în asfalt. Ultima groapă veselă m-a prins aseară. Am călcat strâmb și mi-am sucit laba piciorului (am zis labă? pfoaaa! cum să-i zic?). Un băiat m-a prins în cădere. A ieșit cu râsete și nu mai zic de durerile de după. Mai apoi, tot aseară, mă minunam de pereții mâzgăliți de prin oraș. Mă opream din șontâcăiala mea și mai capturam o imagine pentru a o reda lumii virtuale mai târziu.

Azi am stat mai toată ziua în pat, cu piciorul bandajat. Parcă nu a mai durut ca data trecută sau poate știam la ce să mă aștept. Ideea e ca, deși am aruncat pe pereți niște imagini în care îmi exprimam iubirea pentru cărți, am populat paginile pe care le administrez cu postări pline de zâmbet și optimism, durerea am ținut-o pentru mine. Da, la momentul în care voi publica articolul durerea va fi (sper!) amintire. Piciorul se va relaxa și voi putea călca pe toată talpa. De ce să-mi pun tristețile pe pereți?

Ceea ce se vede este ceea ce vrem să se vadă. Eu îmi doresc ca cei din jurul meu să vadă fericire, o fericire care se ia. Se găsește în cărți, în muzica pe care o ascultăm, în filmele pe care alegem să le vedem, în flori, în verdele din jurul nostru, altături de cei dragi sau de prietenii noștri blănoși. Fericirea este lângă noi și a o arăta și altora nu ne face decât să fim mai atenți la micile bucurii pe care, de cele mai multe ori, le ignorăm.

Nu suntem ceea ce se vede pe Facebook, suntem mai mult de atât. Suntem povești complicate cu fericiri și depresii, suntem balauri cu șapte capete sau mașini furioase (ați văzut Fast and furious 7, da?!), suntem minuni pe două picioare și ar trebui să ne bucurăm de fiecare clipă. În restul momentelor, cele fără zâmbete, să citim, să dormim, să ne încărcăm bateriile. Oricât ne-am dori, nu suntem perpetuum mobile. Ar fi plicitisior, oricum.

Zile cu zâmbete să aveți. Și cu soare!

Add Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.