Si care este adevarul? Suntem oare in stare sa spunem adevarul? Sa recunoastem in fata celuilat ceea ce simtim? Suntem in stare sa aratam ceea ce suntem, cine suntem, cum suntem, cu toate bunele si relele? De ce trebuie sa gasim solutii convenabile de fiecare data? Suntem de pe planete diferite… Prostii! Poate ca pur si simplu nu suntem facuti sa fim impreuna. Poate ca la un moment dat lumina se stinge si trebuie sa ramana stinsa. Lumanari? Da, cu siguranta ar fi un adevarat priveghi si in niciun caz o resurscitare a relatiei.

Cati dintre noi nu am trecut prin relatii perfecte pentru ca mai apoi sa ne trezim intr-un cosmar stupid. Sau poate ca dorinta de a avea ceva extraordinar a atribuit celuilalt calitati pe care, de fapt, nu le avea. Apoi, intr-o zi, intr-o dimineata, visul s-a spulberat. Si a ramas adevarul. Nu a fost nimic. A fost doar o himera ce s-a jucat cu mintile noastre. A fost dorinta noastra imensa ca de partea cealalta sa fie ceva. Dar, la un moment dat, am vrut mai mult, am vrut ca celalalt sa aiba initiativa, sa ne surprinda. Si ne-a surprins. A incetat sa mai fie acolo, sa raspunda chemarii noastre. Vraja s-a rupt. Relatia perfecta s-a impartit la doi. Noi s-a transformat intr-un el si o ea, doi straini.

Si putem oare sa ne dam seama cand totul o ia la vale? Cand magia clipei se stinge incet lasand in urma suspine si multe, foarte multe intrebari? Undeva in noi sunt raspunsuri la toate intrebarile. Stim cu siguranta cand noi nu mai este noi. Dar speram. Speram pana in panzele albe ca totul e bine, ca suntem in aceeasi barca si barca nu se clatina, desi o furtuna groaznica o zgaltaie sa o rastoarne. Dincolo de finalul evident e si inceputul frumos, minunat. Cum putem face diferenta intre ce e real si ce nu? De unde stim ca acele prime zile, acele minunate saptamani de la inceput nu sunt decat iluzii. Da, cautam in celalalt raspunsurile potrivite, ne lasam cuceriti de zambete, de ce ar putea fi. Cu fiecare noua etapa suntem parca mai aproape de a prinde un vis in palme. Si apoi pam-pam! Visul frumos s-a sfaramat (asa spunea un cantec, candva demult), s-a transformat in praf de stele si ne-a intrat in ochi cu rautate.

De unde stim ca…? Ei bine, nu stim. Nu vom stii niciodata. Imi spunea cineva ca, in timp, dupa ce ai acumulat ceva experienta, ajungi sa treci mai usor peste dezamagiri, ajungi sa traiesti altfel, sa fii mai puternic, mai nu stiu cum. Dar nu e chiar asa. Indiferent cata experienta de viata ai avea, iubirea te poate lua prin surprindere la orice varsta. Dezamagirile pot lovi si ele la fel de tare. Lacrimile iti pot arde sufletul si zambetul poate lumina intreaga lume. Nu conteaza varsta. Ea iti aduce intelepciune, dar nu te apara de ceea ce va fi… bun sau rau. Si in toata povestea asta contam noi si puterea noasta de a trai fiecare clipa, puterea de a trai la maxim fiecare experienta, de a iubi si a ne lasa iubiti. Dincolo de ce avem azi e doar un mare semn de intrebare. Si daca maine nu va mai veni? Daca maine nu vom mai putea oferi zambetul pe care trebuia sa il oferim astazi, daca nu vom mai putea imbratisa, iubi… De ce sa nu traim azi pana la cer, pana la stele si inapoi?

Intrebari. Atatea intrebari… E oare cineva acolo care sa vina cu raspunsuri? De ce suntem atat de complicati cand putem fi simpli? De ce nu putem spune deschis ceea ce simtim, cand simtim, daca simtim? De ce ne ascundem dupa deget si dupa cuvinte nerostite? De ce trebuie sa fie verdele intai roz pentru ca apoi sa se faca rosu, violet si albastru? De ce nu e verde din prima. Si apoi sa fie din ce in ce mai intens, ca o padure de brazi… De ce? Daca ati gasit macar unul dintre raspunsuri, va astept. Sunt tare curioasa.

The post Intrebari, intrebari si iar intrebari first appeared on Andreea Ban.