Intrebari, intrebari si iar intrebari

intrebariUn milion de ganduri ne chinuie in fiecare zi. Un milion de intrebari ne bantuie de-o viata, de doua, dintotdeauna… Intrebari, intrebari si iar intrebari. Oare le avem doar noi sau le au si ei? Suntem la fel, spun unii. Suntem atat de diferiti, spun altii. Cine are dreptate? Sunt oare femeile de pe Venus si barbatii de pe Marte? Asta ar fi raspunsul cel mai simplu. Suntem diferiti, gandim diferit, simtim diferit. Dar daca acesta nu este, de fapt, decat modul cel mai simplu prin care sa ne ridicam moralul, sa ne ascundem de adevarul care ne va darama cu siguranta daca l-am stii?

Si care este adevarul? Suntem oare in stare sa spunem adevarul? Sa recunoastem in fata celuilat ceea ce simtim? Suntem in stare sa aratam ceea ce suntem, cine suntem, cum suntem, cu toate bunele si relele? De ce trebuie sa gasim solutii convenabile de fiecare data? Suntem de pe planete diferite… Prostii! Poate ca pur si simplu nu suntem facuti sa fim impreuna. Poate ca la un moment dat lumina se stinge si trebuie sa ramana stinsa. Lumanari? Da, cu siguranta ar fi un adevarat priveghi si in niciun caz o resurscitare a relatiei.

Cati dintre noi nu am trecut prin relatii perfecte pentru ca mai apoi sa ne trezim intr-un cosmar stupid. Sau poate ca dorinta de a avea ceva extraordinar a atribuit celuilalt calitati pe care, de fapt, nu le avea. Apoi, intr-o zi, intr-o dimineata, visul s-a spulberat. Si a ramas adevarul. Nu a fost nimic. A fost doar o himera ce s-a jucat cu mintile noastre. A fost dorinta noastra imensa ca de partea cealalta sa fie ceva. Dar, la un moment dat, am vrut mai mult, am vrut ca celalalt sa aiba initiativa, sa ne surprinda. Si ne-a surprins. A incetat sa mai fie acolo, sa raspunda chemarii noastre. Vraja s-a rupt. Relatia perfecta s-a impartit la doi. Noi s-a transformat intr-un el si o ea, doi straini.

Si putem oare sa ne dam seama cand totul o ia la vale? Cand magia clipei se stinge incet lasand in urma suspine si multe, foarte multe intrebari? Undeva in noi sunt raspunsuri la toate intrebarile. Stim cu siguranta cand noi nu mai este noi. Dar speram. Speram pana in panzele albe ca totul e bine, ca suntem in aceeasi barca si barca nu se clatina, desi o furtuna groaznica o zgaltaie sa o rastoarne. Dincolo de finalul evident e si inceputul frumos, minunat. Cum putem face diferenta intre ce e real si ce nu? De unde stim ca acele prime zile, acele minunate saptamani de la inceput nu sunt decat iluzii. Da, cautam in celalalt raspunsurile potrivite, ne lasam cuceriti de zambete, de ce ar putea fi. Cu fiecare noua etapa suntem parca mai aproape de a prinde un vis in palme. Si apoi pam-pam! Visul frumos s-a sfaramat (asa spunea un cantec, candva demult), s-a transformat in praf de stele si ne-a intrat in ochi cu rautate.

De unde stim ca…? Ei bine, nu stim. Nu vom stii niciodata. Imi spunea cineva ca, in timp, dupa ce ai acumulat ceva experienta, ajungi sa treci mai usor peste dezamagiri, ajungi sa traiesti altfel, sa fii mai puternic, mai nu stiu cum. Dar nu e chiar asa. Indiferent cata experienta de viata ai avea, iubirea te poate lua prin surprindere la orice varsta. Dezamagirile pot lovi si ele la fel de tare. Lacrimile iti pot arde sufletul si zambetul poate lumina intreaga lume. Nu conteaza varsta. Ea iti aduce intelepciune, dar nu te apara de ceea ce va fi… bun sau rau. Si in toata povestea asta contam noi si puterea noasta de a trai fiecare clipa, puterea de a trai la maxim fiecare experienta, de a iubi si a ne lasa iubiti. Dincolo de ce avem azi e doar un mare semn de intrebare. Si daca maine nu va mai veni? Daca maine nu vom mai putea oferi zambetul pe care trebuia sa il oferim astazi, daca nu vom mai putea imbratisa, iubi… De ce sa nu traim azi pana la cer, pana la stele si inapoi?

Intrebari. Atatea intrebari… E oare cineva acolo care sa vina cu raspunsuri? De ce suntem atat de complicati cand putem fi simpli? De ce nu putem spune deschis ceea ce simtim, cand simtim, daca simtim? De ce ne ascundem dupa deget si dupa cuvinte nerostite? De ce trebuie sa fie verdele intai roz pentru ca apoi sa se faca rosu, violet si albastru? De ce nu e verde din prima. Si apoi sa fie din ce in ce mai intens, ca o padure de brazi… De ce? Daca ati gasit macar unul dintre raspunsuri, va astept. Sunt tare curioasa.

9 Comments

  • Trackback: Intrebari, intrebari si iar intrebari | Thoughts about nothing… | BunDeCitit.ro
  • Floreen Posted 14/10/2012 00:06

    Fără răspunsuri … Din păcate.

  • andres Posted 14/10/2012 01:32

    Destul de trist…

  • Floreen Posted 15/10/2012 23:46

    Uite un răspuns : nu putem sa spunem sincer ce simtim, riscam sa fim ridiculizati, sa fim luați in deradere cateodata .. Este greu sa iti deschizi sufletul in fata cuiva de care nu ești sigur ca te asculta dezinteresat si neacuzator 😉

  • Floreen Posted 16/10/2012 00:09

    Sa mai încerc un răspuns (apropo de culorile mentionate) 🙂 … Este nevoie de ceva „roz” sa te scoată din banal si sa intorci privirea, apoi, .. „verde” … Insa … Este foarte important cum ajungi la „verde” din „roz” … Pentru ca dacă pe parcurs ai inselat/mintit/ai făcut compromisuri pentru a ajunge acolo, este doar un castel de cărți ! Mai devreme sau mai târziu lucrurile ascunse, cele fortate ies la iveală in întreg spectru cromatic 😉
    In versiunea de „verde” ce se transforma doar in nuante ale acesteia, mai aprinse, intense, partile implicate trebuie sa fie foarte sincere de la început, sa fie de un „galben”, respectiv „albastru” pur …

  • andres Posted 16/10/2012 00:13

    Nu vom stii niciodata daca suntem sau nu luati in serios, daca e bine sau nu sa ne deschidem sufletul. Dar este oare mai bine sa tinem totul in noi sau e mai bine sa riscam? Nu as vrea sa ajung la o venerabila varsta cu intrebari de genul „dar daca as fi spus ca…?”

    As vrea sa traiesc toate culorie, dar in cele mai intense nuante. Nu sterse, nu ascunse. Asa, ca sa pot spune ca am trait pana la cer si inapoi!

  • Floreen Posted 16/10/2012 23:04

    Buna abordare la prima vedere, ai fi prima persoana care ar spune deschis ce gandeste/doreste ;). Este adevărat ca nu este bine sa trăiești bănuit(a) de întrebarea „what if ..” dar eu personal, din păcate, îmi impun limite. Este un mix de principii si logica ce nu mă lăsa așa slobod in exprimare si comportament 😉
    Sunt deacord sa experimentam spectrul de culori, prin asta înțeleg sa trăim toate cele bune dar si cele rele (nu asa intense), așa am putea sa știm ce vrem si de ce sa ne ferim.

  • andres Posted 17/10/2012 10:49

    Cu totii ne impunem limite, din cele mai diverse… dar, in timp, acestea se schimba. Lucruri care la 20 de ani ni se pareau nelalocul lor, la 30 sunt vazute cu totul alt fel. Sa zicem ca experienta isi spune cuvantul. As fi vrut sa spun ca suntem mai maturi, dar oare vom fi vreodata suficient de maturi incat sa privim culorile la intensitatea maxima? 😀

  • Floreen Posted 18/10/2012 01:21

    Poate prea târziu … Așa pare la prima vedere 🙂

Add Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.