„Imi place vara, dar nu aici in oras. Strazile put, sunt infecte. Se descompun zi de zi sub soarele dogoritor. Acum niste ani visam la strazi spalate cu detergent. Am descoperit ca se poate… dar nu la noi. Mi-as dori sa fiu oriunde altundeva… „

Mi-am spus mai devreme oful pe FB, insa imi dau seama ca e mai mult decat un of, e dezamagire. Dezamagirea fiecarei zile in care descopar grozaviile orasului, dezamagirea cu care pasesc in fiecare zi prin „mocirla” care ramane in acelasi stadiu, nu se usuca, nu dispare. E acolo si e hranita zi de zi cu alte si alte straturi. Cand ma bucuram ca nu mai miroase gunoiul din spatele blocului, m-am trezit atacata de cainele portocaliu care pe mine nu ma latra. Am crezut mult timp ca ii sunt simpatica si ii luam apararea atunci cand unul sau altul imi spunea ca a fost latrat, capsat sau mai stiu eu… Ei bine, intr-o seara in care probabil eram cam incruntata, simpaticul de caine portocaliu – frumusel al naibii – a sarit la mine. De atunci nu mai plec de acasa fara geanta mea mare si rosie. Cred ca mi-a intrat cumva in subconstient ca daca m-a salvat de muscatura unui latrator, ma va scoate din toate belelele.

Acum nu mai merg prin spatele blocului si iata ca am scapat si de putoare si de caine. Ca sa vezi unde era solutia! Dar ce sa vezi. Mirosul s-a mutat pe strada unde mi-e serviciul. La prima vedere pare in regula, e aproape de soseaua principala, intersectie mare in oras, dar cand intri pe straduta dintre blocuri te izbeste! Si pe caldurile astea nu pot decat sa maresc pasul spre a intra mai repede in cladire, la racoare. Iata cum stam noi inchisi zi de zi, multe ore, in patratelele noastre de birouri. Trist.

Dar sa ma intorc la declansatorul nemultumirii mele. Veneam spre casa in seara asta si, dupa o lunga plimbare prin oras, am simtit nevoia sa iau un loc pe banca in asteptarea troleului. M-am asezat pentru 3 secunde. M-a izbit un miros imbatator, sa ma lesine si alta nu. Nu stiu cum de uitasem ca in zona aceea, a bancilor, pute ca naiba. M-am indreptat ingretosata spre marginea trotuarului sa fiu cat mai aproape de usa troleului. Am avut noroc sa fie mai liber. Am ocupat un scaun la geam… Abia dupa ce a plecat din statie am realizat ce duhoare era in zona respectiva. Am crezut prima data ca mi se pare, ca a ramas mirosul de afara. Insa la fiecare plecare de pe loc, la fiecare adiere de vant prin geamurile larg deschise, venea cate un damf sa darame omu’ din picioare. M-am ridicat de pe scaun si m-am asezat intre doua geamuri deschise pana la urmatoarea statie si apoi am schimbat mijlocul de transport.

Mi-e rusine cu mizeria asta care ne inconjoara, ma dezgusta in acelasi timp nepasarea celor care mint cu nerusinare ca fac pe dracu si pe lacu si de fapt se scarpina la… basca si-si vad de ale lor cu toata nonsalanta de care pot da dovada. Da, poate ca nu sunt romanii educati, poate ca unii isi merita soarta, insa curatenia impune curatenie. Daca s-ar spala starzile asa cum ar fi normal poate ca nu s-ar mai nesimti nici coana Leana din piata sa lase pepeni stricati pe marginea trotuarului… Daca.

Mi-e dor de Barcelona cu strazile ei spalate cu detergent parfumat. Mi-e dor de orice loc in care nu sunt gropi, nu e praf, nu se fura capacele de la roti sau stergatoarele la masina – pentru ca da, am ramas fara stergatoare de data aceasta! Dar eu am avut noroc, o vecina a ramas fara masina. No comment! Suntem intr-un oras (nu spun tara, ca nu stau in toata) care pute la propriu.

Foto

The post Mirosul infect al zilelor de vara first appeared on Andreea Ban.

Mai apoi au urmat una cate una orele diminetii. Agitatie mare. Nu o inteleg. De ce se agita lumea la prima ora in prima zi din saptamana? De ce atunci si nu mai incolo? Tare mi-as dori ca diminetile de luni sa fie ca cele de duminica, lejere, calme, fara crize de nervi sau isterie. Dar nu! Haideti sa intram in priza pentru cateva ore, sa ne agitam sistemul nervos, ca doar a lenevit destul peste week-end, nu?

Ok, nebunia diminetii… si cum dimineata nu poate aduce dupa ea decat aceleasi senzatii, dupa-amiaza vine cu alta presiune. Posed un calm imens, il duc la extrem uneori enervandu-i pe cei din jur. Dar calmul mi-e ca apele linistite, ascunde furtuni si nu se stie niciodata cand va rabufni. Am fost azi la un pas. „Nu e treaba mea, nu ma ocup eu” sunt cuvinte care ma irita. Le-ati auzit poate. E drept, fiecare moare singur, dar cand esti rugat sa ajuti un coleg, un prieten, pe cineva, poate ar trebui sa lasi deoparte statul de pomana si sa dai o mana de ajutor. Pana ca „fiecare sa moara singur” ne putem ajuta unii pe altii, asa ca fapt divers.

Si incerc mereu sa-mi pastrez calmul si zambetul, sa tratez chestiunile de netratat cu zambet. De unde am atata putere, nu stiu… Unii merita sa li se arunce in fata cuvinte cu greutate gen nesimtire, indiferenta, dar oare ar avea rost? Pentru cine o facem de fapt? Merita acel cineva? Zambetul meu care se chinuie sa se arate imi spune ca nu are rost. Cuvintele grele aduc alte cuvinte grele. Imi ramane doar sa sper ca rabdarea si calmul vor fi mai puternice.

De ce scriu ce scriu? Pentru ca imi caut zambetul printre cuvinte, imi caut calmul si soarele. Ma retrag spre lumi de vise, spre stele mici dar multe. Poate ca noaptea imi va aduce o dimineata mai cu zambet decat azi… poate… Ziua buna se vede de dimineata si incerc sa o construiesc de astazi. Cine stie?!

The post Ziua buna se vede de dimineata! first appeared on Andreea Ban.