E doar jobul care presupune (si) aceasta activitate – foarte interesanta de altfel. Am in fata un nume, o varsta si uneori o poza. Intai imi imaginez cum va suna vocea. Uneori se potriveste cu imaginea, alteori nu. Si, mai apoi, dupa ce am intrat in contact cu acea persoana se intampla sa o si cunosc fata in fata. Vocea si figura sunt uneori atat de nepotrivite si de aiurea plasate in mintea mea ca raman locului o fractiune de secunda si imi spun „nu-ti mai lasa imaginatia libera, bate campii!” Dar na, nu e usor sa ma las de obiceiurile „stravechi”, mai ales cand la mijloc sta neobosita mea imaginatie.

Si tot lovindu-ma de nepotrivirea asta intre voci, figuri, varsta, ma intrebam astazi daca nu cumva e vreo legatura ceva mai profunda. Daca nu cumva vocea este ca si ochii, o oglinda a sufletului prin care privesti uneori mai usor, alteori mai greu. Cand vocea pare tanara, zglobie, poate ca asa este sufletul… S-a intamplat sa aud la telefon vocea unui domn la o varsta considerabila si care sa ma faca sa ma balbai putin, nu imi dadeam seama daca este el sau… si intr-un final am cerut cu Domnul… X. Domnul X mi-a spus atunci razand, cu vocea lui copilareasca „dar eu sunt draga!”. Si am ras. M-as fi putut indragosti de frumusetea aia de voce daca nu as fi stiut cine era in spatele ei.

La fel mi se intampla cand aud la telefon vocea surioarei mele. De fapt e sora, pentru ca a crescut si ea intre timp (ce chestie!), dar la telefon va fi mereu surioara. Cand ii aud vocea in telefon, am imaginea ei de acum vreo douazeci si mai bine de ani, pe cand s-au gandit ai mei sa ii dea tunsoarea tipica pentru cei mici – zero. O papusa fara par si cu ochii mari, albastri. Vocea acelei copile o aud si acum cand vorbesc cu ea, dar numai la telefon.

Poate ma insel, insa am senzatia ca vocea spune multe despre noi. Am auzit voci batrane la persoane foarte tinere, voci dogite si afumate, voci fara viata si care nu imi spuneau absolut nimic. Si am auzit voci care emanau fericire, exuberanta, voci pe care nu le-as fi asociat in veci cu varste atat de inaintate. Sunt voci pe care le-as asculta la nesfarsit atat la telefon cat si fata in fata, voci care alinta si mangaie, care imbie la visare.

Sa fie deci vocea o alta oglinda a sufletului? Sa fie ea fotografia copilului din noi? Eu, una, nu ma recunosc atunci cand imi aud vocea. Ma simt ciudat, parca e vocea unei necunoscute, si nu, nu vorbesc singura, nu mereu! Dar tind sa cred ca vocea vorbeste despre noi, e ca o amprenta. Si poate nu suntem noi cei vizati sa vorbim despre vocile noastre, dar putem „privi” vocile celorlalti intr-un al mod, putem fi mai atenti si poate ca vom „citi” altfel persoanele cu care intram in contact. Nu bag mana in foc ca ar fi asa, dar pare a fi o varianta plauzibila. Ce parere aveti?

The post Vocea din telefon first appeared on Andreea Ban.