Vocea din telefon

Nu o data mi s-a intamplat sa vorbesc cu cineva la telefon si vocea sa nu se potriveasca deloc cu persoana careia ii apartinea. Si mi se intampla foarte des in ultimul timp sa vorbesc cu persoane ale caror voci imi aduc in fata figuri imaginate cu totul diferit fata de realitate. Nu, nu m-am apucat sa sun necunoscuti/e si nici nu aud voci (inca)!

E doar jobul care presupune (si) aceasta activitate – foarte interesanta de altfel. Am in fata un nume, o varsta si uneori o poza. Intai imi imaginez cum va suna vocea. Uneori se potriveste cu imaginea, alteori nu. Si, mai apoi, dupa ce am intrat in contact cu acea persoana se intampla sa o si cunosc fata in fata. Vocea si figura sunt uneori atat de nepotrivite si de aiurea plasate in mintea mea ca raman locului o fractiune de secunda si imi spun „nu-ti mai lasa imaginatia libera, bate campii!” Dar na, nu e usor sa ma las de obiceiurile „stravechi”, mai ales cand la mijloc sta neobosita mea imaginatie.

Si tot lovindu-ma de nepotrivirea asta intre voci, figuri, varsta, ma intrebam astazi daca nu cumva e vreo legatura ceva mai profunda. Daca nu cumva vocea este ca si ochii, o oglinda a sufletului prin care privesti uneori mai usor, alteori mai greu. Cand vocea pare tanara, zglobie, poate ca asa este sufletul… S-a intamplat sa aud la telefon vocea unui domn la o varsta considerabila si care sa ma faca sa ma balbai putin, nu imi dadeam seama daca este el sau… si intr-un final am cerut cu Domnul… X. Domnul X mi-a spus atunci razand, cu vocea lui copilareasca „dar eu sunt draga!”. Si am ras. M-as fi putut indragosti de frumusetea aia de voce daca nu as fi stiut cine era in spatele ei.

La fel mi se intampla cand aud la telefon vocea surioarei mele. De fapt e sora, pentru ca a crescut si ea intre timp (ce chestie!), dar la telefon va fi mereu surioara. Cand ii aud vocea in telefon, am imaginea ei de acum vreo douazeci si mai bine de ani, pe cand s-au gandit ai mei sa ii dea tunsoarea tipica pentru cei mici – zero. O papusa fara par si cu ochii mari, albastri. Vocea acelei copile o aud si acum cand vorbesc cu ea, dar numai la telefon.

Poate ma insel, insa am senzatia ca vocea spune multe despre noi. Am auzit voci batrane la persoane foarte tinere, voci dogite si afumate, voci fara viata si care nu imi spuneau absolut nimic. Si am auzit voci care emanau fericire, exuberanta, voci pe care nu le-as fi asociat in veci cu varste atat de inaintate. Sunt voci pe care le-as asculta la nesfarsit atat la telefon cat si fata in fata, voci care alinta si mangaie, care imbie la visare.

Sa fie deci vocea o alta oglinda a sufletului? Sa fie ea fotografia copilului din noi? Eu, una, nu ma recunosc atunci cand imi aud vocea. Ma simt ciudat, parca e vocea unei necunoscute, si nu, nu vorbesc singura, nu mereu! Dar tind sa cred ca vocea vorbeste despre noi, e ca o amprenta. Si poate nu suntem noi cei vizati sa vorbim despre vocile noastre, dar putem „privi” vocile celorlalti intr-un al mod, putem fi mai atenti si poate ca vom „citi” altfel persoanele cu care intram in contact. Nu bag mana in foc ca ar fi asa, dar pare a fi o varianta plauzibila. Ce parere aveti?

6 Comments

  • Georgyanna Posted 17/08/2011 09:38

    Foarte frumos, Andres!
    Mi se intampla foarte des sa sun acasa si sa nu recunosc vocea de la capatul firului 🙂 Nu imi dau seama daca e fratele meu sau daca este mama.Si ca sa ies din „incurcatura” o tachinez spunandu-i „Ce voce de copil de 13 ani ai!!”
    Ai dreptate, vocea este imaginea copilului sau a batranului din noi.

  • lotusull Posted 17/08/2011 09:59

    Andres, mmmm, interesant 🙂
    E posibil sa existe o mare legatura intre voce si fiinta profunda a unei persoane.
    Interpretarea fizionomiei e tare relativa. Unii se pricep de minune sa isi puna masti din cele mai atragatoare.
    Dar vocea, desi si aceasta poate fi distorsionata, are anumite inflexiuni, un anumit timbru, plus felul in care inspira si expira celalalt – toate acestea sunt indicii.
    Desi in mod constient nu sunt atenta la aceste elemente, mi se mai intampla ca intuitiv sa simt ca ceva nu e in regula sau dimpotriva, este.
    Oricum este o provocare sa vezi in ce masura vocea releva un adevar despre o persoana.

  • andres Posted 17/08/2011 12:47

    Georgyanna, daca am sau nu dreptate, nu stiu. Vocea are insa ceva special. Sa zicem ca ma intriga zilele astea intr-un fel ciudat. 🙂

  • andres Posted 17/08/2011 12:49

    Lotus, nu am avut pana acum vreun interes pentru aspectul asta, insa cred ca trebuie luat in seama. Si inflexiunile de care spui tu, timbrul, chiar tremurul vocii poate spune foarte multe despre om. Poate fi un studiu de caz… unul foarte interesant!

  • Dunia Posted 18/08/2011 11:13

    Andres, am inteles si m-am bucurat de fiecare cuvintel! Frumoas tare ce ai scris tu aici! Activitatea mea presupune, la fel ca si a ta, vorbitul la telefon, mult si consistent as putea spune. Cu informatii, cu intrebari, cu raspunsuri, obiectii si multe altele. Sunt zile in care nu pot trece peste acele voci „incruntate” si oricat as incerca eu sa le destind ele tot… „cu mainile in sold” stau, si le mai duc si cu mine acasa..asa in gand posomorat. Dar sunt voci care instantaneu ma fac sa zambesc, sa ma relaxez si sa empatizez, chiar si asa in lipsa unei imagini, mult mai usor. Pana la urma daca tu te simti bine transmiti si celuilalt stare de la primul „buna ziua”, si asta nu e doar o concluzie emisa de specialistii in comunicare, poate fi testata de oricine. Asadar, suntem dotati cu o capacitate interesanta de a ne schimba reciproc starile si atunci cand nu este o opozitie de fier chiar reusim sa ne folosim cu succes de aceasta capacitate. Si stau eu si ma intreb daca tot putem sa facem asta de ce sa nu zambim chiar si la telefon, cu siguranta in partea cealalalta se simte!?

  • andres Posted 18/08/2011 20:48

    Dunia, stii ca zambetul din telefon se „simte”? Si zambetul asta pe care il primesc il intorc automat, de parca imi sta in fire sa daruiesc placutul, frumosul. Mi se intampla sa ma lovesc si eu de ziduri si nu reusesc sa scot nimic de la interlocutor. Uneori e frustrant pentru ca a vorbi la pereti nu e asa placut. Si am si eu momentele mele in care sunt mai mult sau mai putin zambitoare, dar imi storc si ultimul strop de zambet pentru a-l oferi pentru ca stiu ca intotdeauna se simte starea de spirit la capatul firului. Ca zambetul dispare odata cu acea convorbire, e cu totul alta poveste. Nu ma dau mama zambetelor… dar ma straduiesc!

Add Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.