Intr-o zi cu soare si cu nori ma intrebam ce ar trebui sa scriu pentru a mai face un pas catre stralucire… stiti voi, stralucirea aia sora cu succesul. Stralucirea pe care unii scriitori o capata in timp si, indiferent de cuvintele pe care le astern pe hartie, primesc laude, aprecieri si omuleti care sa le mangaie orgoliul de zei ai cuvantului. Si ma intreb cate cuvinte voi mai asterne pe foaia alba de word (ca hartia si pixul au devenit de mult straine) pana voi ajunge eu centrul unui univers si stelele vor gravita in jurul meu. Ani lumina? Zile cu soare? Nu stiu…

Spunea cineva intr-un film (unui scriitor in devenire) ca daca propria persoana nu iti este muza prea buna, atunci cauta in cei din jur personajul in jurul caruia sa construiesti povestea. Asa am facut mereu, am privit in jur si am combinat bucati de oameni astfel incat sa redau senzatii. Uneori las impresia ca eu as fi personajul principal, insa nu eu, ci noi suntem centrul povestilor mele. Oricat de diferiti am fi, la un nivel ne asemanam cu totii. Avem vise, avem dorinte, avem tristeti si ganduri cenusii. Avem caderi in gol dar si realizari marete. Iubim. Nu as putea alege o singura persoana in jurul careia sa cresc, sa-mi ridic propriul palat. Ar fi nedrept sa ridic un singur eu pe un piedestal cand sunt atatea eu-ri care-si merita sansa, isi merita portia de stralucire…

Si cum sa ma strecor intr-o lume atat de inghesuita? Intr-o lume in care uneori parca suntem inabusiti de atatea cuvinte? Mi-ar placea sa ma ascund pe o plaja pustie, sub o umbreluta de paie si sa trimit cuvinte in lume si lumea sa-mi raspunda cu glas de vant. Sa fiu centrul universului creat de mine… nu cred ca ar fi o lume mai iubita decat a mea… Si daca stau sa ma gandesc ca cineva a citit pana aici gandul meu, imi dau seama ca primul pas a fost facut. In universul asta fara margini iau nastere in fiecare zi universuri mici si luminoase. Poate ca al meu e deja aici, creste incet, incet. Raspunsul intrebarilor mele vine si el in soapta: cu rabdare.

Trandafirul meu respira alb si verde si uscat. Isi doarme somnul cel de dupa stralucire cu un zambet incremenit intiparit pe fiecare petala.

The post Parfum de trandafir uscat first appeared on Andreea Ban.

ATB – Sternwanderer – Distant Earth

The post O noapte perfecta first appeared on Andreea Ban.

Am lasat in urma rasetele si vinul, muzica si ea a ramas acolo cantata ragusit. Am pornit pe stradute goale, fara aer, fara viata. Orasul luminilor s-a stins. Am ramas doar eu aici, imi caut lumina. Am gasit stelele. Le ating cu privirea si imi zambesc cu licariri. Parca sunt sperante. Mici si multe, mii. Am imbratisat orasul fara sa respir, l-am simtit al meu, frumos, perfect. I-am respirat aerul cu nesat. Doar noaptea pare a fi curat si tare. Doar pare. Si am deschis ochii. Suntem noi. Mereu noi. Eu si tu. Doar noi si noaptea. Ti-am intins mana si mi-ai prins-o-n joaca. Ne-am impletit degetele si suntem unul. Ma plimb cu tine spre nicaieri. Pasesc usor… O pisica se opreste si isi lipeste ochii luciosi de privirea mea. E parte din noapte. Ma lasa sa trec si dispare sub masini ca o umbra.

Ca o naluca noaptea ma urmareste in casa. Imi aprinde lumina si imi zapaceste gandurile. Imi toarna un pahar de vin rosu pentru ca apoi sa se puna pe ras. „Uite, vin sangeriu ca unghiile tale!” Se tine de burta si rade. Imi iau jurnalul si ii povestesc despre noi. El tace si asculta. Eu scriu si plang si rad. Am tot ce as fi vrut si imi doresc sa se intample cumva. Imi doresc. Imi doresc. Imi doresc. E bine, imi spun. Dorinta imi arata ca sunt. Exist. Mi-am dorit sa zambesc, sa scriu, sa daruiesc cuvantul si cuvantul l-am daruit. Inchid jurnalul. Acum stie. Astept. Sper. Cred. Vinul se duce si el gura dupa gura. Ii pastrez gustul pe buze. E aminirea unui sarut. E sarutul unei nopti.

Cum ar fi sa inchid ochii si sa fiu doar eu, fara tine, fara viata, doar eu fara ieri si fara maine? Eu aici, o noapte si atat. Ce as scrie? Ce cuvant as lasa in urma mea? Degetele se opresc, nu stiu ce sa scrie. Mintea comanda. O dorinta. Inca una. O zi cu soare as mai vrea sa imi pot dori sa fim noi. O zi cu soare care sa se sfarseasca intr-un nor de fum de tigara… sa il alung cu mana si sa te vad pe tine zambind. E mult? E putin? E doar noapte. Inchid ochii si imi fumez visele. Se ridica in nori alburii catre tavan, catre cer. E rece, dar a venit primavara. E gri, dar verdele se asterne. Ca in vis.

The post Fum de vis fumat in noapte… first appeared on Andreea Ban.

Am avut soarele langa mine, dar a fost vis. M-am trezit intr-o dimineata si se stinsese. O umbra ce m-a imbratisat pentru totdeauna si pentru ultima data. O iubire pe care nu am cerut-o si am alungat-o cu inima stransa si inlacrimata.

Uneori gasim soarele in locuri atat de nepotrivite… se strecoara printre crengi in luminisuri, printre sipcile din gard, printre jaluzelele ciufulite, ne urmareste si ne intra in ochi cand fugim de el. Si il alungam, dar vine dupa noi ca o umbra nedorita. Il iubim, da, dar cand il avem ne face sa uitam a respira si fugim de el pentru a ne intoarce iar. De ce nu ne lasa, de ce nu ramane? De ce suntem slabi si imbratisam in nestire naluci si vise?

Poate pentru ca iubirea e ca un parfum. Ne ameteste si ne amageste, ne ridica si ne coboara, apoi cerem din nou. Un alt parfum vom primi, o alta iubire se va naste… pana cand?

The post Un parfum numit iubire first appeared on Andreea Ban.