–          Nu ai voie, îmi zice mamaie.

Îngaim un de ce și las bărbia în piept. Știu că bosumflarea mea nu o va convinge, dar încerc.

–          Cum să alergi copilu’ lu’ Dumnezeu așa, cu tălpile tale de oraș? Te murdărești și, mai știi, îți intră vreun cui în talpă de mă ceartă mă-ta!

Aceeași placă de fiecare dată, mă ceartă mama, mă murdăresc, copil de oraș. Porcării. Lesă îmi mai trebuie și sunt…

Las gândurile să zboare la ce-ar fi dacă aș fugi. Ce poate să-mi facă? Să m-alerge? Dar nu vreau s-o supăr. De m-ar lăsa să stau desculță, atât, nimic mai mult.

Într-o zi am întrebat-o de copiii din vecini, ei cum pot alerga așa pe pietre.

–          Ehei, mamă, mi-a zis, ăștia au tălpile tăbăcite.

Ce-o fi însemnând? Oare au bătut toba cu tălpile? Dar cum? Sau poate au fost loviți cu toba peste picioare. Nu, nu vreau picioare tăbăcite, mi-am zis.

Într-o seară, la poartă, ne strânseserăm mai mulți, fete și băieți. Unii erau în picioarele goale. L-am întrebat pe Teo cum poate alerga așa, nu-l ustură tălpile? Speram să-mi explice care-i treaba cu tăbăcitul. S-a uitat lung la mine și a dat din cap a om care le știe pe toate.

–          Uite, îmi zice, eu am pielea tare pe tălpi, nu simt nimic. Ce atâta încălțări?! La cât alergăm toată ziua, fâța-ncoa, fâța-ncolo, se strică naibii. Și, fie vorba între noi, parcă ești mai liber când ai tălpile goale. Te conectezi cu pământul.

Cred că aveam ochii măriți de uimire, căci m-a întrebat de ce vreau să știu și dacă la oraș nu se merge fără încălțări.

–          Nu, am zis eu repede, cum să mergi desculț?
–          Niciodată?
–          Niciodată…
–          Ei, e culmea, mă gândeam că nu mergi desculță pe aici pentru că e praf și mizerie pe jos, zise băiatul. Și totuși nici la oraș… mai adăugă ridicând sprâncenele.

Am tăcut. Nu știam ce să-i spun.

–          Serios acum, de ce nu umblați desculți? Am auzit că ăia spală străzile în fiecare zi.
–          Pentru că e cald și, tu nu știi, dar la oraș sunt cioburi pe jos. Multe cioburi.
–          A! Da, că voi aveți geamuri multe…
–          Exact. Și e și praf și gunoaile miros. Să vezi cum e acum când se încinge totul, nici nu ai idee cât de tare frige asfaltul. Într-o zi am văzut o tanti care s-a înțepenit cu tocurile în trotuar. Am râs de ea și m-a certat tata.
–          Orașul se topește vara, înțeleg. D-aia vii aici… Nu mi-ar plăcea să stau la oraș, știi?
–          Nici mie nu-mi place. E urât și miroase.
–          Păi, să vii aici în fiecare vară, scapi de o parte din urâțenie.
–          Da, așa am zis. Mamaie zice că o să-mi treacă și că peste câțiva ani o să uit să mai vin. Dar nu e așa! O să vin. Și, poate, când o să vadă că vin mereu, mă va lăsa să stau desculță. Aici nu sunt cioburi.
–          Ba sunt, dar în gârlă, zise Teo și îmi făcu cu ochiul.
–          Ai intrat în gârlă? Eu nu vreau să intru, nu știu…

Teo m-a întrerupt cu un hohot de râs. Vocea bunicii s-a auzit din curte. Trebuia să intru-n casă. Aveam să-i spun a doua zi că știu să înot și că râde ca prostul. Nu mă lasă mamaie să merg la gârlă, dar nu mă va opri. Voi alerga. În picioarele goale dacă e nevoie.

Foto: Anastasia Volkova

The post Cioburi și promisiuni first appeared on Andreea Ban.