time read
Stau cu tălpile în iarbă. Am lăsat sandalele alături pentru a simți firele subțiri și verzi cum îmi gâdilă degetele. Mi-ar plăcea să merg așa, desculță, să alerg pe stradă cum fac copiii vecinilor.
– Nu ai voie, îmi zice mamaie.
Îngaim un de ce și las bărbia în piept. Știu că bosumflarea mea nu o va convinge, dar încerc.
– Cum să alergi copilu’ lu’ Dumnezeu așa, cu tălpile tale de oraș? Te murdărești și, mai știi, îți intră vreun cui în talpă de mă ceartă mă-ta!
Aceeași placă de fiecare dată, mă ceartă mama, mă murdăresc, copil de oraș. Porcării. Lesă îmi mai trebuie și sunt…
Las gândurile să zboare la ce-ar fi dacă aș fugi. Ce poate să-mi facă? Să m-alerge? Dar nu vreau s-o supăr. De m-ar lăsa să stau desculță, atât, nimic mai mult.
Într-o zi am întrebat-o de copiii din vecini, ei cum pot alerga așa pe pietre.
– Ehei, mamă, mi-a zis, ăștia au tălpile tăbăcite.
Ce-o fi însemnând? Oare au bătut toba cu tălpile? Dar cum? Sau poate au fost loviți cu toba peste picioare. Nu, nu vreau picioare tăbăcite, mi-am zis.
Într-o seară, la poartă, ne strânseserăm mai mulți, fete și băieți. Unii erau în picioarele goale. L-am întrebat pe Teo cum poate alerga așa, nu-l ustură tălpile? Speram să-mi explice care-i treaba cu tăbăcitul. S-a uitat lung la mine și a dat din cap a om care le știe pe toate.
– Uite, îmi zice, eu am pielea tare pe tălpi, nu simt nimic. Ce atâta încălțări?! La cât alergăm toată ziua, fâța-ncoa, fâța-ncolo, se strică naibii. Și, fie vorba între noi, parcă ești mai liber când ai tălpile goale. Te conectezi cu pământul.
Cred că aveam ochii măriți de uimire, căci m-a întrebat de ce vreau să știu și dacă la oraș nu se merge fără încălțări.
– Nu, am zis eu repede, cum să mergi desculț?
– Niciodată?
– Niciodată…
– Ei, e culmea, mă gândeam că nu mergi desculță pe aici pentru că e praf și mizerie pe jos, zise băiatul. Și totuși nici la oraș… mai adăugă ridicând sprâncenele.
Am tăcut. Nu știam ce să-i spun.
– Serios acum, de ce nu umblați desculți? Am auzit că ăia spală străzile în fiecare zi.
– Pentru că e cald și, tu nu știi, dar la oraș sunt cioburi pe jos. Multe cioburi.
– A! Da, că voi aveți geamuri multe…
– Exact. Și e și praf și gunoaile miros. Să vezi cum e acum când se încinge totul, nici nu ai idee cât de tare frige asfaltul. Într-o zi am văzut o tanti care s-a înțepenit cu tocurile în trotuar. Am râs de ea și m-a certat tata.
– Orașul se topește vara, înțeleg. D-aia vii aici… Nu mi-ar plăcea să stau la oraș, știi?
– Nici mie nu-mi place. E urât și miroase.
– Păi, să vii aici în fiecare vară, scapi de o parte din urâțenie.
– Da, așa am zis. Mamaie zice că o să-mi treacă și că peste câțiva ani o să uit să mai vin. Dar nu e așa! O să vin. Și, poate, când o să vadă că vin mereu, mă va lăsa să stau desculță. Aici nu sunt cioburi.
– Ba sunt, dar în gârlă, zise Teo și îmi făcu cu ochiul.
– Ai intrat în gârlă? Eu nu vreau să intru, nu știu…
Teo m-a întrerupt cu un hohot de râs. Vocea bunicii s-a auzit din curte. Trebuia să intru-n casă. Aveam să-i spun a doua zi că știu să înot și că râde ca prostul. Nu mă lasă mamaie să merg la gârlă, dar nu mă va opri. Voi alerga. În picioarele goale dacă e nevoie.
Foto: Anastasia Volkova
Add Comment