Astăzi e sâmbătă. Sâmbătă e ziua în care plănuiesc să fac aia și aia și ailaltă. O aștept de fiecare dată „ca și când”. Și ceasul nu mai sună. Am avut grijă să-l opresc cu o seară înainte în timp ce vedeam ultimele episoade din Stranger Things (genial serial, btw). E sâmbătă. De fapt, e doar joi, dar e ca și cum ar fi sâmbătă. Pisica mă ignoră, eu dorm neîntoarsă. Toate planurile făcute zilele trecute se topesc printre perne. Și le las. Aproape de orele prânzului se aude un miau. Îi simt greutatea prin pilotă. Ți-e cam foame… îi zic, dar nu mă mișc. Stau așa, cu ochii închiși. Îi simt mustățile pe față, apoi năsucul umed pe obraz. Se cuibărește lângă mine și oftează. Rememorez lista de to do-uri și decid că poate fi lăsată pe mai târziu. Nici Booky nu are chef de nimic. Cine sunt eu să mă pun în calea fericirii ei?

M-am născut într-o zi de joi, acum vreo trei decenii și un pic. Să fie asta ziua mea. Fără gânduri. Sau poate doar gânduri despre nimic, așa cum mi-e blogul ăsta verde pe care nu am mai scris de vedeți și voi când. Mi-am luat domeniu, m-am lăudat cu schimbare, dar am rămas cu scrisul în pom. Mai scrie o carte, am tot auzit. De ar fi așa simplu, așa scrie și două. Scrie. Scrie. Asta aud în jurul meu, asta îmi zice fluturele de la mansardă. O să scriu, dar mai întâi să citesc ceva. Și uneori mă întreb ce sens are să mai scriu când sunt atâtea cărți de citit. Doar pe noptieră mă așteaptă 11 cărți, unele începute de ceva timp.  De ce să scriu când poveștile lumii, deja scrise, ne așteaptă între coperți minunate? Scrie, zice și piticul. (Un pitic, nu contează care.) De ce să scriu, îl întreb în șoaptă. Pentru că îți place, îmi răspunde. Îl ignor.

Azi e sâmbătă. Pentru voi e încă joi. Profit la maximum de ziua mea liberă. Stau în vârful pătului, cu laptopul în brațe și cu cele 11 cărți alături. Booky doarme la o distanță rezonabilă, s-a plictisit de alergat după… ce aleargă ea. Pe lista de to do-uri era și “de terminat o carte”. Asta ar putea fi bifată, dar mai încolo. Acum sunt ocupată cu gândurile mele despre nimic.

Poate că, din când în când, e cazul să dăm un shut down, să ne deconectăm de tot și toate. Să uitam. Să lăsăm fluturii să zboare și să facem curat în mansardă. Am avut un an plin, un an așa cum l-am cerut (poate voi scrie despre el, căci sunt câteva cuvinte de pus pe alb), dar mi-s epuizată. Poate că din cauza asta zilele libere nu sunt niciodată cum aș vrea să fie. Sunt zile numai bune pentru vegetat.

Ca să mă simt un pic mai bine (nu cred că mă voi simți mai bine, dar na, poate poate), spuneți-mi dacă pățiți și voi la fel. Reușiți să vă mobilizați când aveți o zi liberă? Reușiți să bifați toate to do-urile din listă? Sau, ca și mine, rămâneți un timp pe loc, în starea de visare fără a face nimic? (Mă puteți minți, e ok. Mulțumesc!)

PS. Am reușit să scriu! Hai că nu e chiar nimic pentru o zi liberă și stare de lene la cote înalte. Asta era o postare pentru Facebook, dar m-a luat valul. Zi faină să aveți!

Sursă foto

The post Sâmbăta din mijlocul săptămânii first appeared on Andreea Ban.

Deschid cartea si ma pierd in alta lume, fug de lumea mea, fug de durerea de cap, de amintiri, de dorinte. Alerg printre cuvinte, sunt in alt oras, sunt altcineva. Dar lumea ei e dura, suferinta ei ma arunca din carte inapoi in lumea mea. Durerea asta de cap… As vrea sa dorm pana la sfarsitul lumii lunii. Degetele au tastat grabite „sfarsitul lumii”, un gand rebel le-a provocat si am ras, l-am dojenit si l-am alungat. Poate ca ar trebui sa-l las, sa-si picteze cuvintele aici pe alb. Imi spunea cineva ca am mai multe filme vazute decat ganduri – 311 filme (postari aici pe blog), comparativ cu cele 299 de ganduri. Am ras. Incerc, probabil, sa-mi anesteziez gandurile, sa le fac sa se plimbe in alte lumi, sa se relaxeze. Le pacalesc aruncandu-le in carti, in filme, in vietile altora, personaje imaginare, personaje imaginate de gandurile alora.

Inca e sambata. Dimineata mi se stinge, cafeaua s-a racit. E neagra, e amaruie. Ma pregatesc pentru a strange in brate raze de lumina. O seara alaturi de iubirile mele, oglinzi din alta viata pentru toate vietile. De s-ar duce durerea asta de cap… O melodie aluneca usor spre mine, cuvinte, intrebari, secrete. Avem atatea secrete stranse in noi… le tinem ascunse bine, incercam sa le uitam. Avem atatea dorinte pe care incetam sa le mai rostim. „As vrea…” am spus la inceput de an, „as vrea…” spun si acum cu vocea tremuranda. Si stelele ma asculta in fiecare noapte, luna ma priveste palida din culcusul ei. Isi stralucesc impresii: „sa-i indeplinim dorinta, sa nu… poate maine…” Uneori uitam sa mai rostim si astrii uita si ei. Dorintele noastre se pierd, noi trecem mai departe strangand frustrari. De am imbratisa fiecare dorinta pana la implinirea ei, de am reusi sa o rostim zi de zi pana ce ne va lumina cu frumusetea ei…

Ascut o melodie, e pe minunatul repeat. Suna ca o bataie de inima, ca o chemare, este o intrebare pentru tine, intrebari pentru mine…

Arctic Monkeys – Do I Wanna Know?

The post Sa dorm pana la sfarsitul lumii first appeared on Andreea Ban.

Dar cu amintirile? Cu ele ce facem? Daca avem unele mai gri, mai ascunse… cum le stergem? Ce frumos ar fi sa existe un buton de delete pentru ele. Eu le tin strans, le tin acolo in cutia lor. Stiu ca nu voi mai avea niciodata nevoie de ele, stiu ca sunt unele amintiri care in mod normal ar trebui sa-mi doresc sa dispara, insa le pastrez ca invatare de minte. Las marea sa le acopere, sa le stinga, las valurile sa le spele si sa le ingroape in nisip. Si stiti ce am observat, ca atunci cand iti descarci sufletul in fata cuiva (nu oricine, desigur!), amintirile acelea prafuite se sting, nu mai dor, nu te mai ating. Raman fotografii vechi, prea vechi pentru a mai avea vreo insemnatate, vreo putere.

Si ma las in voia valurilor si a cuvantului…

The post O sambata minunata… first appeared on Andreea Ban.