Ieri am ascultat cuvinte triste, cuvintele unei iubiri care a fost, care este, pe care nu o inteleg. Si ma intreb… Nu mai dau sfaturi, nu mai pot, nu mai am. Imi este peste putinta sa inteleg de ce, sa vad dincolo de masca aia numita si aparenta. Oare de ce se intampla ca inceputurile sa fie minunate pentru ca mai apoi sa ne trezim inselati? Si nu ma refer la inselatul traditional, cand el se ia de mana cu (o alta) ea si se duc in plimbari lasandu-ne pe noi interzise. Nu. Ma refer la trecerea catre o noua etapa, aceea in care lasam mastile si suntem noi… sau, altfel spus, incetam sa mai fim noi si suntem altii, suntem necunoscuti pentru cei ce credeau odinioara ca ne cunosc. De ce nu putem fi noi de la inceput pana la sfarsit. De ce ne agitam mai mult sau mai putin pentru a fi cumva, pentru a desena niste impresii eronate. Da, este un mod foarte josnic de a insela. Mai grav e (da, exista si ceva mai grav!) ca de multe ori nu realizam, suntem atat de prinsi in felul nostru fals de a fi ca totul pare al naibii de normal si celalalt e nebunul.

Ce e de facut? Sa ne oprim si sa ne intrebam o clipa cine suntem, de ce suntem, cum am fost si cum am ajuns. Sa ne uitam in ochii celuilalt si sa cautam zambetul, stralucirea. Daca acestea lipsesc, atunci sigur e o problema!

Azi ploua. Poate va imaginati ca vremea de azi mi-a dat gandurile astea. Dar nu. A fost doar o discutie la cafea sub o raza de soare, o raza ce lumina sotronul pe care sareau cei mici. M-as fi alaturat si eu lor pentru a-mi alunga toate nebuniile in pasi sariti de la 1 la 8.

The post Ganduri, cafea si un sotron first appeared on Andreea Ban.