O persoană care e în stare să-și trădeze partenerul îl vede întotdeauna complotând exact la fel. Oamenii lipsiți de onestitate nu cred că există oameni onești. 

Când am aflat că Stephenie Meyer a scris o nouă carte, m-a încercat o bucurie tâmpițică (cu OMG-uri și țopăieli prin casă). Este una dintre autoarele ale cărei cărți mi-am promis* să le am, să le citesc, oricât de criticate, lame sau… (fill in the blanks) ar fi. În afară de nuvela Noua și scurta viață a lui Bree Tanner, pe care o am dar nu am citit-o, mă laud că sunt la zi cu toate cărțile ei. Am citit și iubit seria Twilight, am citit cele 12 capitole scăpate (nu știu cum) pe net din Midnight Sun, am adorat Gazda, m-am plictisit și enervat la Life and Death: Twilight Reimagined și am citit cu mare interes cea mai nouă carte a ei, Chimista.

Vă spun din start că m-a amuzat foarte tare mențiunea unora sau altora că ar fi o carte pentru adulți. Știți voi, ca filmele pentru adulți. Nu, e o carte pe care o pot citi și tinerii fără nicio problemă. E un roman de acțiune presărat cu niște romantism pe ici pe colo și o cantitate rezonabilă de suspans.

Dacă în primele cărți am avut parte de fantasy cât cuprinde, în Chimista se schimbă radical macazul. Nu tu vampiri, nu tu vârcolaci sau extratereștri.

Povestea pe scurt: Ea, Alex, fosta armă secretă a unei agenții fantomă, este vânată pentru că știa prea multe. I se oferă șansa de a-și reface viața, prin asta însemnând să accepte cu o nouă (și ultimă) misiune. Protagonista, deși pică în capcană, descoperă adevărata cale spre libertate dar și iubirea – acel sentiment pe care nu îl cunoscuse (bla bla).

Oamenii ca noi, care trebuie să știm lucruri pe care nimeni nu vrea să le știm, în cele din urmă devin incomozi. Nu trebuie să faci nimic greșit. Poți să fii un om cât se poate de loial. Ei sunt cei în care nu poți avea încredere.

Oricine citește cu atenție descrierea cărții (vezi aici), se prinde cum va fi cartea. Acțiune, suspans, compuși chimici (mă așteptam la mai mulți), poveste de dragoste. Nici mai mult, nici mai puțin.

Povestea este diferită de restul cărților autoarei, da, dar nu pot spune că vai, stilul e cu totul altul și că Meyer scrie acum cărți pentru oameni mari. Nu. Meyer scrie, abordează și alt gen de cititor. Sau poate că se adresează fanilor care au crescut între timp și vor altceva.

Când am început să citesc Chimista nu aveam cine știe ce așteptări. Nu citisem impresii despre carte tocmai pentru a nu fi influențată. Primele zeci de pagini mi s-au părut wow. Aveam acțiune, aveam o ea smart, o ea care făcea minuni din compușii chimici. Așteptările mi s-au ridicat cu fiecare pagină până a apărut în peisaj cel de-al doilea el – fratele protagonistului. Atunci s-a dus naibii entuziasmul meu. Trioul ea – tipul torturat – fratele tipului torturat mi-a adus aminte de trioul Edward – Bella – Jacob. Și, vă rog să mă credeți, nu e nicio legătură între cele două seturi de personaje. Doar că, zic eu așa, nu cred că aveam nevoie de încă un trio (vezi și Gazda). Sau poate că asta e semnătura autoarei, triouri în diverse forme și combinații.

Bun. Entuziasmul s-a dus. Am început să mă uit lung la numărul de pagini și să trag de carte. Mi-am spus la un moment dat, pe parcursul cărții, că e de bine, mă voi bucura mai mult de prezența personajelor, de poveste. Dar mă amăgeam. Cartea ar fi fost (poate mai) ok și cu 200 de pagini mai puțin. Nu de alta, dar dacă e să iau la puricat acțiunea, nu cred că s-a petrecut mare lucru în acele multe sute de pagini (nici măcar scene pentru adulți – că tot e carte pentru adulți, ha!). Finalul a fost okiuț, și nu mă refer la Prolog, dar nu s-a ridicat la nivelul suspansului creat pe parcurs. Singura comparație care îmi vine în minte, e aceasta (caz real):
Eu, în școala generală la ora de sport. Aruncatul mingii de oină. Îmi privesc colegii cum aruncă. Unii lovesc peretele școlii, iar peretele e foarte departe. Pot și eu, îmi zic. Îmi vine rândul. Pun mâna pe minge și entuziasmul îmi scade, dar nu de tot. Sigur pot să o arunc la câțiva metri. E chesiune de fizică, greutatea ei, forța cu care o împing… Arunc mingea. Cât credeți că a zburat? Nu. Greșit. Mingea a picat în fața mea. Jur. Juma’ de metru, ca-n desenele animate (ca să nu zic filmele cu proști). Așa și cu suspansul din carte. La final a făcut fâs. Am închis cartea, am notat-o ca fiind citită, mi-am făcut o rugă mică (Meyer, mai scrie una, una mișto!) și am trecut la următoarea.

Dacă o recomand?!

Da. Vei descoperi în carte câteva mesaje de luat în seamă, deși se prea poate să le fi întâlnit și în alte scrieri (sau chiar filme). Mie mi-a plăcut foarte mult cum a fost creionată onestitatea și cum a fost pus accentul pe responsabilitate și încredere. Poate vă așteptați să zic ceva și de partea cu iubirea… nu voi intra în subiectul acesta. Vă las pe voi să descoperiți ce și cum. Citatul de mai jos mi-a plăcut:

N-am fost atras niciodată de nimeni cum sunt atras de tine și cum am fost din prima clipă în care te-am văzut. E ca diferența dintre… dintre a citi despre gravitație și a cădea liber pentru prima oară.

Dacă ești fan Twilight și vrei să afli ce-a mai scris Meyer, cartea e un must read. Altfel, e pe riscul tău. S-ar putea să îți placă foarte mult (dacă ți-a plăcut foarte mult, te rog să-mi spui și mie de ce), s-ar putea să te simți ofensat de carte (și aici, te rog foarte mult să-mi spui de ce – am citit ceva de genul ăsta pe Goodreads și am râs, nu am priceput de ce era acel cineva ofensat) sau s-ar putea să zici că ai citit altele mai bune și să mergi mai departe.

Cartea o găsești la , la sau la editura Trei (aici).

 *De ce mi-am promis să citesc toate cărțile lui Meyer?

Pentru că nicio carte nu a avut asupra mea efectul pe care l-a avut Twilight. Cei care nu ați citit cărțile, care știți povestea din recenziile altora, care ați văzut filmele și vă avâtați în discuții de parcă știți voi mai bine ce porcărie e seria asta cu vampiri strălucitori, vă zic că e fix părerea voastră și că vă doresc și vouă măcar o carte care să vă tulbure în acest fel (sunt subiectivă până-n pânzele colorate). Poate ați găsit-o deja, caz în care mă bucur și vă invit să îmi spuneți care e.

Așa, Twilight. Nu am cuvinte să vă descriu stările prin care am trecut citind această serie. La momentul respectiv, se întâmpla la începutul lui 2009, văzusem deja primul film, îmi plăcuse. Voiam mai mult. A fost prima carte pe care am citit-o în engleză. A fost prima serie pe care am citit-o în doar câteva zile (și nopți). Viața mea s-a oprit pentru a trăi Twilight. În timp, filmele nu au făcut decât să-mi readucă senzațiile din timpul lecturii. Am văzut primul film de vreo șapte ori iar pe al doilea de patru ori. Pentru asta o ador pe Meyer. Mi-a intrat pe sub piele și, cumva, sper ca prin noile cărți să primesc doza de ce-o fi fost atunci iar și iar. I-a ieșit cu Gazda.

Chimista, Stephenie Meyer
Editura Trei

The post Chimista, de Stephenie Meyer first appeared on Andreea Ban.

Ma intreb daca el este atat de frumos cum cred eu sau daca il vad asa doar pentru ca este singura persoana ramasa pe lume in afara de mine si de Jamie.

Sunt carti pe care nu le poti lasa din mana pana la ultima pagina. Sunt carti care te tin treaz pana in zori de zi. Sunt carti care te fac sa razi, sa tremuri, sa oftezi, sa plangi si iar sa razi. Si sunt carti pe care le traiesti atat de intens, incat, dupa ce ai dat ultima pagina, ai nevoie de o pauza pentru a iesi de sub efectul vrajii in care esti prins.

Gazda este una dintre aceste carti. Stephenie Meyer a reusit (din nou) sa ma prinda intr-o lume fantastica si sa ma tina legata cu firele invizibile ale cuvintelor ei frumoase.

Am tot amanat lectura acestei carti si acum am o oarecare parere de rau. Daca as fi citit cartea atunci cand a ajuns in biblioteca mea, poate ca filmul nu mi s-ar mai fi parut atat de superficial. Poate… Motive ale acestei amanari ar fi cateva: ba ca nu aveam cum sa o car dupa mine din cauza dimensiunilor, ba ca subiectul parea prea SF pentru gusturile mele, ba ca nu vroiam sa fiu dezamagita de o poveste mai slaba decat Twilight (voi, cei care nu agreati povestea vampirilor sclipiciosi, abtineti-va de la orice comentariu!). Si totusi, in momentul in care am inceput sa o citesc, toate motivele s-au stins. M-am carat cu aceasta carte dupa mine – toate cele 700 de pagini –, SF-ul a fost departe de a fi SF, povestea, desi pe undeva se aseamana cu cea din Twilight, e total diferita si (poate) chiar mai buna decat aceea.

Meyer ne arunca din start intr-o lume invadata de extraterestri, suflete stralucitoare (posibil sa aiba ceva cu treburile sclipicioase si o inteleg) care intrau in oameni, acestia transformandu-se in simple gazde. Dar se intampla ca Melanie Stryder sa fie mai puternica decat altii. Reuseste sa se faca auzita atunci cand in corpul ei se afla un intrus, un suflet puternic trecut prin multe alte vieti. Ratacitoarea ajunge sa imparta cu Melanie corpul acesteia. Cu timpul insa, amintirile, emotiile, trairile Melaniei ajung la ea. Isi da seama ca visele sunt de fapt imagini ale unor intamplari trecute si, cu mare uimire, se trezeste iubind, simtind cum niciodata nu simtise.

Desi la inceput Melanie o tine departe de gandurile ei, ajunge pe parcurs sa o cunoasca si sa aiba incredere in ea. Astfel, printr-un pact tacit, Melanie si Ratacitoarea pleaca in cautarea fratelui si iubitului ei.

Si daca vi se pare cam cam incalcita povestea, ideea aceasta a corpului folosit de un alt suflet, dar cu prezenta nedorita a  primului „chirias”, pai sa vedeti cum se incalcesc firele pe parcurs, cum evolueaza personajele si care vor fi legaturile dintre acestea, ce alegeri vor trebui sa faca. Mai este si tendinta autoarei de a ne face sa indragim cand pe unii, cand pe altii. Stiti, daca credeti ca indragiti un personaj pentru ca asa simtiti, ei bine, va inselati. Il indragiti pentru ca asa vrea autorul. Este un adevarat vrajitor. In cazul nostru, vrajitoare.

Dincolo de SF-ul acesta cu extraterestrii, planete cu flori, cu lilieci, cu delfini sau mai stiu eu ce ganganii pe care le cucereau sufletele, avem o poveste de dragoste. Sau, mai bine spus, doua povesti de dragoste.

Meyer a facut din nou o paralela intre real si imaginar, intre ceea ce suntem noi, oamenii, si ideal. Sufletele erau idealul, bunatatea, frumosul, calmul. Oamenii, ei bine, ceea ce suntem. O specie (auto)distrugatoare, salbatica, egoista. Si totusi, atunci cand Ratacitoarea (Wanda) intalneste oamenii, cand ajunge sa ii cunoasca cu toate bunele si relele lor, isi da seama ca aceasta este lumea in care ar vrea sa isi gaseasca sfarsitul. Iubirea umana este sentimentul cel mai bun si mai frumos pe care il cunoscuse vreodata.

Melanie: Sufletele nu cred in viata de apoi?
Wanda: Avem atat de multe vieti. Orice altceva in plus ar fi… sa cerem prea mult. Murim o moarte mica de fiecare data cand parasim o gazda. Traim din nou in alta. Cand vom muri aici, acesta va fi sfarsitul.

Si ea, Wanda, sufletul bun si frumos, se indragosteste de el, Ian. Si Ian, desi la inceput a fost cat pe ce sa o omoare, se indragosteste de ea. Dar Wanda e in corpul lui Melanie si aceasta se impotriveste oricarei apropieri dintre cei doi, asa cum se impotriveste apropierii lui Jared – iubitul ei – de Wanda. Cam complicat, nu-i asa?

Stephenie Meyer m-a impresionat din nou. Povestea curge de la sine, e scrisa cu pasiune, cu iubire, cu talent. Parca atunci cand a asezat cuvintele pe hartie, a presarat peste ele praf de zane pentru a nu mai lasa cititorul sa lase cartea deoparte.

Va recomand aceasta carte! Nu are nicio legatura cu Twilight, in caz ca asta va opreste sa o cititi. Este, cum sa va spun, altfel. Pe mine m-a convins filmul, mai exact coloana sonora a filmului. Din pacate ecranizarea este slaba. Si nu prea avea cum sa fie altfel. Cum sa transpui 700 de pagini pline de imagini, dialog, intamplari in doua ore de film? Revin cu impresii si despre film!

Gazda, de Stephenie Meyer
Editura RAO

Si acum va invit sa ascultati Imagine Dragons – Radioactive. Este geniala!

The post Gazda, de Stephenie Meyer first appeared on Andreea Ban.