„Completitudine (s.): întâlnirea minților, corpurilor și sufletelor.”

Nu știu dacă vi s-a întâmplat cu vreo carte până acum, dar atunci când am terminat de citit TU, nu am știut dacă să mă bucur pentru personaj sau să am o discuție cu minte despre doaga care-mi lipsește. Cum să rezonezi, fie și o secundă, cu un personaj precum Joe Goldberg? Dar am rezonat în câteva momente și m-am simțit vinovată, apoi am salutat autoarea pentru felul în care a pus povestea în cuvinte, cum m-a făcut complicele lui Joe, cum am simțit ca el, cum i-am dat dreptate pentru ca în clipa următoare să ies din transă și să-mi dau o palmă imaginară:

– Trezește-te, fată, băiatul ăsta e psihopat, mi-am zis.
– Da, este, dar…
– Niciun dar!

Cartea mi-a fost recomandată ca fiind wow și de citit chiar acum. Ba, mai mult, mi-a fost recomandată chiar de cea care a tradus-o, (ex) librarul meu preferat. Și cum să nu am încredere în Anca mea, când ea e cea care mi-a făcut cunoștință cu O viață măruntă, cartea care mi-a zguduit mintea și sufletul (am zis sufletul, da!) anul acesta cât pentru mulți ani de acum încolo. Știam la ce să m-aștept de la TU, deși cerusem în mod expres să nu mi se dea detalii. Vreau să fiu surprinsă, i-am zis Ancăi. Mi-a zâmbit cu zâmbetul ei de librar care ar spune multe, dar se abține, zâmbetul care ascunde furtuni de cuvinte colorate.

Am plecat în vacanță cu această TU sau, mai degrabă, ACEST TU. Și povestea începe așa:

“TU intri în librărie și îți ții mâna pe ușă cât să te asiguri că nu se trântește. Zâmbești, rușinată că ești o fată drăguță, unghiile tale nu au ojă și pulovărul tău cu anchior e bej, și e imposibil să-mi dau seama dacă porți sutien, deși nu cred că porți.”

În acele prine rânduri, prima întâlnire a personajelor, am văzut o fată drăguță și un librar, un tip care citește, care poate întreține o conversație, care este sociabil, carismatic, pe care vrei să-l ai aproape și cu care nu te plictisești niciodată. Apoi urmează Capitolul 2. Nimic din ce mi-am imaginat că va fi nu s-a adeverit. Până și gândurile cele mai negre au fost modelate precum o cocă lăsată la dospit. TU, Caroline Kepnes, ai fi fost, poate, autoarea preferată a lui Joe. TU, Caroline, mi-ai arătat că în fiecare dintre noi e un mic psihopat și, uneori, psihopatul scapă în lume și lumea îl iubește. M-ai făcut să îndrăgesc psihopatul și să-i fiu alături în momentele critice, momente în care ar fi trebuit să fiu de partea cealaltă a baricadei.

Despre ce este cartea? Despre Joe, librarul, și Beck, fata care intră într-o zi în librărie și față de care simte ceva. El îi zice iubire. Și o iubește cu pasiune, cu dăruire, o iubește așa cum doar Joe-librarul poate iubi. Dacă la început mi-am făcut o impresie despre ea, văzută prin ochii lui impresia mea s-a făcut țăndări. Poate că realitatea ei a fost diferită. Realitatea lui, însă, te face să-i dai dreptate (pe alocuri), să te revolți, să vrei răspunsuri, să ceri socoteală.

Este o carte apreciată de cei care au citit-o. Eu nu știu dacă să o recomand, nu de alta, dar dacă spun că mi-a plăcut, atunci ce vei crede despre mine, tu, cel sau cea care-mi apreciezi recomandările? Apoi, nu pot să spun că nu mi-a plăcut pentru că aș minți și nu e frumos. Cartea este scrisă impecabil, vei fi tras în poveste de la primele rânduri. Auzi vocea personajului și, foarte probabil, vei avea impresia uneori că Joe este lângă tine, îl vei înțelege, îi vei șopti la ureche una, alta, el îți va spune ție secrete și, la final, vei fi complice la povestea lui. În acel moment vei înțelege ceea ce încerc să spun acum.

Citește cartea și spune-mi că nu ai rezonat deloc, dar deloc cu Joe. Mă voi bucura pentru tine, pentru mine, pentru că sunt și cititori cu toate țiglele pe casă. Dacă ai rezonat și tu cu el, nu mai zic nimic. Te îmbrățișez cu prima ocazie și îți urez succes în toate cele, dar să stai departe de mine.

Detalii despre carte găsești aici. Dacă vrei să o cumperi, o găsești
pe Elefant, aici, pe Libris, aici, și pe Cartepedia, aici.

Încă ceva, în această toamnă va apărea ecranizarea acestei cărți. Da, îl vom vedea pe Joe într-un serial ce promite a fi excepțional, nu de alta, dar să vedeți distribuția. Vă dau câteva indicii: Gossip Girl, Pretty Little Liars… v-am convins?

Lectură plăcută și vizionare și mai plăcută!

The post Cine ești TU și ce-ai făcut cu mine? first appeared on Andreea Ban.

Scriitorii își amintesc TOTUL, Paul. În special rănile. Dezbracă un scriitor la piele, arătându-i cicatricele și-ți va relata povestea fiecăreia. De la cele mari, te alegi cu romane, nu cu amnezie. Dacă vrei să scrii un roman, este bine să ai un pic de talent, dar cea mai importantă cerință este, de fapt, abilitatea de a-ți aminti povestea fiecărei cicatrice.
Arta constă în persistența memoriei.

Să citești cărțile lui Stephen King înseamnă să te pierzi în alte lumi, să trăiești și să respiri alături de personaje, să privești prin ochii lor și să simți ceea ce simt ele. Acesta este darul regelui, te prinde și te aruncă în poveste, îți intră pe sub piele, te înspăimântă. Teama pe care ți-o induce nu te îndepărtează, dimpotrivă, îți dorești să sapi și iar să sapi, vrei să știi cum a rezolvat “problema”.

Am început să citesc Misery într-o noapte, târziu. După primele douăzeci de pagini deja simțeam furnicături pe piele. Vedeam prin ochii lui Paul Sheldon, simțeam ce simțea el sau, mă rog, simțămintele lui îmi erau atât de clare încât a trebuit să închid cartea pentru a nu le lua mai apoi cu mine în somn.

Paul este scriitor. Și-a câștigat celebritatea prin seria de romane a căror eroină este Misery Chastain. Dorind să se dedice și altor romane, Paul se hotărăște să-și omoare personajul și să încheie seria. În urma unui accident de mașină, Paul este salvat de Annie Wilkes, admiratoarea înfocată a lui Misery și cel mai mare fan al lui. De fapt, nu salvat este cuvântul potrivit, ci capturat. Paul va trebui să plătească pentru moartea lui Misery într-un fel pe care, cum să vă zic, nu vi-l puteți imagina. Cititorul va fi puțin zguduit, de aceea vă spun de pe acum ca nu este o carte pentru cei mai sensibili dintre voi. Sunt sigură că tu, cititor de cărți ceva mai dure, vei fi captivat de talentul lui King, acela de a reda senzațiile tari. Până unde va merge Annie? Cât va rezista Paul? Acestea sunt cele două întrebări care plutesc deasupra fiecărei pagini, fiecărui episod al cărții.

Dincolo de pedeapsa (fizică) pe care Paul o primește pentru că și-a ucis personajul, el este obligat să o readucă la viață. Annie este cea care va scoate geniul din Paul și-l va face pe acesta să scrie ceea ce credea că va fi cel mai bun roman Misery de până atunci. Ura lui Paul pentru cea care îl ținea captiv crește cu fiecare pagină pe care o scrie, durerea ajungând la cote inimaginabile. Ceea ce știm cu siguranță e că unul dintre cei doi își va găsi sfârșitul odată cu finalul cărții scrisă de Paul Sheldon. Ceea ce nu știm și cred că în asta consta „magia” cărții, e până unde are de gând să meargă autorul, până unde își va duce personajele.

Marele King are acest dar de a nu te lăsa să ghicești destinația. Nu este de partea niciunui personaj, fie că este bun sau rău. Nu este părtinitor. Aș fi vrut ca Paul să fie scutit de atâta suferință, ba chiar, la un moment dat, soluția cea mai simplă ar fi fost ca el să moară. Dar moartea e alegerea cea mai ușoară. Să trăiești este greu. Și asta oferă autorul, viață. Paul Sheldon a primit dorința de a trăi, forța de a se târî spre ieșirea din coșmar. Mai mult, privită din alt unghi, povestea pare a fi coșmarul scriitorului care nu-și găsește inspirația sau care este urmărit de proprii demoni. Demonii pe care el i-a creat nu vor să mai dispară ci-l bântuie până renunță să se mai lupte, până îi accepta ca fiind parte din el. Asta este Misery pentru Paul, demonul lui, crucea lui. Annie este paznicul lui, cerberul, cea care va avea grijă ca el să spună povestea.

Vă recomand să citiți Misery. Stephen King a reușit să mă minuneze din nou, a scris nu o poveste, ci două. Este Misery, povestea despre Paul Sheldon și “temnicerul său” – Annie, dar și povestea lui Paul Sheldon despre eroina unei serii de romane “duioase”. Citind cartea veți aștepta atât finalul cărții lui King, dar și finalul cărții lui Sheldon. V-am amețit puțin de cap? E bine. Trebuie să citiți cartea. Veți înțelege. Stephen King este cel puțin genial! 

Misery, de Stephen King (cartea aici >>)
Editura Nemira

The post Misery, de Stephen King first appeared on Andreea Ban.

Fani sau nu al literaturii horror, sambata (12 octombrie), la evenimentul dedicat Cartii Lunii Septembrie – Povesti de groaza, am avut parte de o intalnire speciala a Serial Readers-ilor iubitori de carte.

Printre cititorii avizi de horror ni s-au alaturat si alti cititori curajosi, dornici de a afla mai multe despre un gen literar pe care nu l-au incercat pana acum in incursiunile lor prin librarii, iar Flavius Ardelean ne-a fost ghid prin lumea tenebroasa a cartilor de groaza si ne-a dat chiar si “o lista cu recomandari (pur personale) de lectura horror pentru cei la inceput de drum-lectura”: Clive Barker –  Books of blood, Clive Barker – The hellbound heart, William P. Blatty – The exorcist…

Recunosc ca nu sunt mare fan horror-isme. Mi-am facut tema pentru eveniment prin citirea cartii Salem’s Lot scrisa de Stephen King, insa dincolo de cartile Annei Rice (care pot trece usor in categoria thriller), nu m-am aventurat prea mult in lumea povestilor de groaza. Acum insa, dupa ce am pasit in lumea lui King si am participat la aceasta minunata discutie, sunt atrasa intr-un mod ciudat si placut de acest tip de literatura.

Am vorbit nu numai despre fictiunea horror, dar si despre horror-ul din viata de zi cu zi. Am aflat care au fost radacinile povestilor de groaza (stiati ca primul autor de horror a fost o femeie, Mary Shelley cu al ei Frankenstein?) si am pasit usor in lumea reala cu toate grozaviile ei. Daca unii dintre noi gasim horror-ul in carti, altii il traiesc zi de zi. 🙁

Cu ocazia acestui eveniment am incercat sa raspundem la cateva intrebari care ne framanta: de ce avem nevoie si de povesti de groaza, de ce citim sau, dupa caz, de ce scriem astfel de povesti? Cred ca am reusit cumva sa ne facem ordine in ganduri. Curiozitatea ne-a fost starnita cu siguranta!

Mai multe imagini aici >>

Le multumesc tare mult celor care au fost alaturi de noi, si, in mod special, prietenilor nostri de la Editura Nemira pentru cartile minunate (cu greutate) pe care le-au oferit participantilor, dar si prietenilor de la ceainaria La Un Ceai, un loc absolut superb in care am ajuns sa ma simt ca acasa. 🙂

Mai multe detalii despre eveniment, inclusiv lista de carti propuse de Flavius, gasiti pe blogul Serial Readers, aici.

Si, pentru ca ne cam plac extremele, intalnirea de luna viitoare (16 noiembrie) are o tema ceva mai roz, Carti chic pentru femeia urbana. Vom discuta despre femeile puternice din romanele pe care le indragim, despre noi raportate la ele, despre framantarile noastre si nevoia de frumos. Voi reveni in curand cu mai multe detalii. Ce va pot spune este ca vom avea carti chic, invitate chic si discutii chic intr-un local super chic!

The post Serial Readers, povesti de groaza first appeared on Andreea Ban.

Nu stiu unde duce drumul meu, dar merg mai bine cand te tin de mana.

M-am indragostit de lumea lui Guillaume Musso inca de la prima carte pe care am citit-o si i-a purtat semnatura. Mi-am promis (dupa ce am dat ultima pagina a Fetei de hartie) ca ii voi citi toate cartile. Si ma tin de promisiune. Am terminat de cateva zile Chemarea ingerului, carte scrisa de acelasi Musso, si inca nu ma despart de ea. Mi-am cautat cuvintele (care palesc in fata povestii), am subliniat citate, am continuat sa traiesc povestea. Ma asteapta o alta carte, desigur, insa parca nu ma incumet sa ies din aceasta lume… Unele carti au puterea de a ne tine captivi in lumea lor, isi rasucesc cuvintele, vrajite parca, in jurul nostru pana ce vom fi trait povestea pana la capat. Desigur, finalul il alegem noi. Uneori ramanem suspendati intre doua carti, tocmai pentru ca nu ne incumetam sa punem punct primei povesti, sa imbratisam un final.

Chemarea ingerului este una dintre aceste povesti dupa care ai nevoie de un anumit timp pentru a trai povestea si a o finaliza, dar pe care nu vrei sa o finalizezi. E genul acela de stralucire pe care ai vrea sa o ai alaturi zile in sir. Genul de poveste care te tine prins, iti taie rasuflarea, dar pe care ai vrea sa o poti trai cat mai mult timp posibil. Da, ma cam invart in jurul cozii si ma impiedic in cuvinte. Dar este efectul cartii, parol!

Intr-o zi, in sala de asteptare a unui aeroport, un barbat si o femeie se ciocnesc, isi arunca cuvinte dezaprobatoare unul altuia si apoi isi vad de drum. Doi straini, o clipa de neatentie si doua destine schimbate. In mod normal cei doi si-ar fi vazut fiecare de drumul si viata lui, insa, ajunsi la destinatie, constata ca si-au schimbat din neatentie telefoanele si de aici incepe „magia”.

Madeline si Jonathan, aflati la mii de kilometri departare unul de celalalt – ea in Paris, el in San Francisco –, incep sa cerceteze acele obiecte minune care le-au cazut in maini, pentru ca, dupa cum bine stiti, telefonul este cumva parte din noi si uneori ascunde cele mai mari secrete… Desi initial intentioneaza sa-si inapoieze telefoanele, cei doi se afla in ipostaza curiosului care a descoperit ceva, un fir catre rezolvarea unui mister. Si, cand misterul posesorului aparatului pe care il tii in mana este strict legat de propria ta viata, atunci cu siguranta vrei sa afli mai mult, sa pui punct o data pentru totdeauna acestui secret care te urmareste, acestui mister pe care l-ai crezut ingropat.

Cand am citit prima data despre aceasta carte, am gasiti nelalocul lui cuvantul thriller. Comedie romantica da, clar, e stilul autorului. Dar thriller? Chiar si dupa primele pagini ale cartii, am avut senzatia ca undeva s-a strecurat o greseala. Si totusi, Musso a reusit sa ma surprinda din nou. A desenat o poveste absolut superba, inserand ingredientele perfecte in doze optime, asa, ca un bucatar desavarsit.

Personajele, foarte bine conturate, m-au facut sa vad prin ochii lor, astfel ca am vazut, rand pe rand, ce inseamna sa fii bucatar sef, sa te joci cu papilele gustative ale celor din jur, am aflat ce inseamna viata de politist, de om care tine in mainile sale vietile semenilor. Am aflat ce inseamna sa te bucuri de frumusetea florilor, dar si de linistea pe care aceasta meserie o da celui care o practica. O liniste parfumata.

Si personajele isi impletesc vietile si preocuparile in descoperirea celui mai mare mister, misterul propriilor vieti. Madeline si Jonathan reusesc sa vada dincolo de aparente, sa descopere lucruri pe care, pe cont propriu, nu le-ar fi descoperit. Au pornit impreuna in aventura vietii lor, in descoperirea eului si alegerea drumului care ii va face fericiti.

Mai mult decat o poveste de dragoste, Chemarea ingerului este povestea aceea care spune, in cel mai frumos mod cu putinta, ca tot ceea ce ni se intampla, se intampla cu un scop.

Dincolo de povestea si personajele ei sunt citatele pe care autorul le-a asezat la fiecare inceput de capitol. Ca si in prima carte citita, am fost placut impresionata de acestea. A reusit ca, prin cuvintele altor scriitori (mari scriitori!), sa rezume cumva ceea ce avea sa se intample in paginile urmatoare. M-au fascinat aceste potriviri! Iata cateva dintre ele:

Uneori, tot iubire e si asta: sa-i lasi sa plece pe cei pe care-i iubesti. – Joseph O’ Connor

Cand iubesti pe cineva, il iei in intregime, cu toate legaturile, cu toate obligatiile lui. Ii iei povestea, trecutul si prezentul. Iei totul sau nimic. – R.J. Ellory

Fiecare dintre noi este o luna, cu o fata ascunsa pe care nimeni nu o vede. – Mark Twain

– E cumplit sa vrei sa protejezi pe cineva si sa nu fii in stare sa o faci, observa Ingerul.
– Nu poti proteja oamenii, micutule, raspunse Wally. Tot ce poti sa faci este sa-i iubesti. – John Irving

„Si unde este thriller-ul?”, veti intreba. Il veti descoperi citind cartea. Este asezat atat de frumos printe cuvinte, printre pagini, ca veti fi luati prin surprindere. Nu va voi strica aceasta surpriza! Iar finalul, ufff, va va taia putin respiratia!

Chemarea ingerului, de Guillaume Musso
Editura All

The post Chemarea ingerului, de Guillaume Musso first appeared on Andreea Ban.

La inceput a fost trailerul. Apoi am vazut filmul. Se vrea thriller. Eu as spune ca e doar SF. Un SF aproape interesant. Se prea poate ca pentru unii dintre voi sa fie destul de greu de digerat, pentru altii, o poveste (inca una) exagerata din domeniul ingineriei genetice. Splice este povestea a doi cercetatori, Clive si Elsa, pasionati pana la nebunie de munca lor si care, in timpul liber, se mai si iubesc. Combinatia asta, munca – viata personala, face ca povestea noastra sa fie cu atat mai intensa si destul de imprevizibila. Desi, daca stau bine sa ma gandesc, am ghicit finalul inca de la inceputul marelui experiment.

Mai mult decat cercetatori, cei doi apar ca fiind adevarate vedete in lumea geneticii, ocupandu-se de combinarea ADN-ului prelevat de la specii diferite pentru a crea hibrizi. Scopul final al cercetarilor este, desigur, salvarea lumii de boli incurabile precum Alzheimer, diabet, cancerul de diferite tipuri. Pentru a-si atinge scopul insa, cei doi vor recurge la mijloce mai putin legale. Desi li s-a interzis sa-si continue experimentele cu ADN uman pe motiv ca ar fi cam devreme (chipurile!), eroii nostri se avanta in experimentul cel mai cel. Folosesc ADN uman pentru a crea hibridul salvator. De aici telenovela. Se „naste” o fiinta partial umana, o fetita, care creste mai repede decat alte creaturi, astfel ca cei doi au ocazia sa observe evolutia acesteia in timp real, sa o cerceteze si mai departe sa cucereasca lumea (credeau ei…).

Lucrurile nu stau totusi chiar asa. Neasteptatul se intampla. Cei doi se ataseaza de creatura si relatia se transforma intr-una oarecum familiala, pentru ca in final sa scape de sub control. Si scapa intr-un mare fel. M-am intrebat la finalul filmului care dintre cei doi protagonisti era mai nebun, ea sau el? Care a gresit mai mult, ea ca a folosit acel ADN sau el ca s-a lasat sedus de creatura? Nu spun mai multe pentru a nu va strica surprizele din timpul filmului, insa va va soca putin. Si nu vorbesc aici de scenele de genul Alien sau mai stiu eu ce filme cu bautori de sange, ci de felul in care este studiat comportamentul uman, panta pe care aluneca usor, dar sigur cei doi. Ajung nu numai sa se minta unul pe celalat, dar sunt implicati in diverse scene…

Filmul mi-a placut si nu mi-a placut. A fost slab din punct de vedere al elementelor horror, insa unele imagini m-au lasat fara respiratie. Incercarea de a se tine deoparte de zona clonarii prin crearea unor fiinte partial umane, ii aduce un plus de originalitate. Partea cu Gred si Ginger insa, mi-a dat o senzatie de greata (pe care o veti intelege cu siguranta!). Filmul este de vazut, dar nu va asteptati de ceva care sa va dea pe spate. Este… interesant si are coada. Da, coada e intr-un fel. 😀

Splice (2010)

The post Un film cu coada: Splice first appeared on Andreea Ban.

Ieri am terminat de citit cartea lunii – Eseu de spre orbire, de Jose Saramago. Ma declar foarte incantata de carte si, in acelasi timp, de film. As putea spune ca e prima ecranizare care s-a ridicat la nivelul cartii din toate punctele de vedere. E adevarat ca am mai laudat eu si alte carti, insa, de aceasta data, fiecare pagina citita, descriere de personaj imi aparea in fata in imagini… cele din film. E ca si cum as fi fazut filmul de doua ori.

Nu ma mai lungesc cu vorba! Va astept maine seara la discutia despre cartea acestei luni pe The Club of Serial Readers.

***Pentru cei care inca nu au aflat, avem si concurs. Daca iubiti cartile, daca sunt volume pe care credeti ca ar trebui sa le citim si noi, va astept aici: Concurs.

***De asemenea, nu uitati sa ne lasati propunerile voastre pentru luna ianuarie, ce thrillere si alte carti pline de suspans ati citit si v-au impresionat? Propuneri pentru thriller month.

The post SR: Luni dupa ora 20.30… first appeared on Andreea Ban.

Astept propunerile voastre pe The Club of Serial Readers.

The post SR:Propuneri pentru thriller month :D first appeared on Andreea Ban.