Am descoperit Madridul cu mulți ani în urmă, într-o carte. Mai mult decât a ajunge să văd orașul, mi-am dorit să descopăr cu ochii mei muzeul Prado. Despre el am citit în cartea Și dacă mâine va veni scrisă de Sidney Sheldon. Despre carte vă spun că este una dintre cele care au rămas cu mine de-a lungul anilor. Am citit-o când eram în liceu, am pierdut cartea (dată împrumut, nerecuperată), am regăsit-o și cumpărat-o cu extraodinara sumă de 4lei (pe Ocazii), am recitit-o în cele câteva zile petrecute în Madrid. Cu toți anii care au trecut peste mine, cu toate cărțile citite până acum, nu aveam așteptări de la cărțulia asta cu paginile îngălbenite, un chicklit (zic eu) din anii 80. Am fost surprinsă să retrăiesc bucuria lecturii de care îmi aminteam – am citit capitolul despre Prado chiar în ziua în care am vizitat muzeul. Sunt tare mândă că am putut plimba cartea cu mine în acea zi, mulțumindu-i că mi-a fost călăuză.

Museo del Prado

Am ajuns la Madrid într-o zi de sâmbătă, urma să-mi aniversez cele 37 de primăveri pe străzile orașului la care visam. Am plecat din București pe o vreme închisă, rece, și am ajuns într-un loc cu soare. La puțin timp după ce am aterizat, insigna Serial Readers mi-a căzut într-un canal. Era singura pe care o aveam la mine. Am privit-o lung câteva minute și am întrebat-o de ce nu a căzut cu fața în sus, doar nu era felie de pâine cu unt. Nu mi-a răspuns. Asta e, mi-am zis. Madrid, here I come! Nimic altceva nu mi-a perturbat mini-vacanța, niciun un nor, nicio coadă (erau cozi imense la muzee), nicio durere de nimic. Picioarele nu le-am mai simțit de la un punct încolo, așa ca, da, a fost bine.

Plaza de Neptuno, Madrid

Am stat la un hotel din apropierea muzeului Prado, astfel că ne-a fost ușor să ajungem… oriunde. Am luat pulsul orașului încă din prima zi, m-am îndrăgostit de Madrid din primele ore de mers pe jos, pe străduțe. Nu aveam nicio țintă, dar tot ce-mi vedeau ochii era fericire pură. Am dat peste o piață de cărți, un colț de rai care mă aștepta pe mine. Am studiat lungimea cozii de la Prado și am aflat cum poate fi fentată (se puteau cumpăra bilete de la o agenție din apropiere sau online), am căscat gura la o catedrală în așteptarea miresei. Pe cât de impunătoare era clădirea, pe atât de frumos era alaiul, rochii lungi, strălucitoare, oameni care se mișcau în reluare. Sau poate că mintea mea se mișca aiurea. Cert e că îmi venea să țopăi, sunt aici, sunt aici!

Am ajuns în Piața mare (Plaza Mayor) la un moment dat și am stat la masă până târziu. Urma să fie un concert în aer liber cu ocazia festivalului San Isidro (Fiestas de San Isidro). Am urmărit cum sute de oameni (poate mii – nu știu să apreziez) așteptau să intre. Nu îmbulzeală, nu gălăgie. Am redescoperit ardeii mici, verzi, trași la tigaie, cei pe care i-am savurat în Mallorca. Ce fructe de mare, ce paella, ce orice, ardeii ăia sunt de vis!

Museo del Prado

Și a venit duminică, ziua Prado. Am traversat strada pe la ora 11 am, am trecut pe lângă coada imensă de la bilete și am pătruns în interiorul marelui, minunatului, fascinantului Prado. Am intrat fix ca un gură cască, habar nu aveam încotro să merg, m-am îndreptat spre locul unde mi-a mirosit a semne de carte. Le-am găsit, am luat notițe, apoi, hai. Și cu acest hai al meu, am ajuns pe o scară rulantă care nu ducea nicăieri, cel puțin, nu spre sălile unde trebuia să ajungem. Ne-am rătăcit în Prado, am zis. Da, m-am rătăcit un pic în Prado, ce fericire! Mai departe nu știu exact dacă e chiar ce am trăit sau doar fabulațiile creierului meu. Aveam o hartă a sălilor în care erau expuși pictorii, unii pe care îi știam și îmi doream să le văd picturile cu ochii mei, alții de care doar auzisem și pe care voiam să îi „cunosc”, și mai era Goya, pictorul al cărui tablou urma să fie furat de Tracy, personajul din cartea de care vă spuneam mai sus. Bine, tabloul acesta nu pare să existe, l-am întrebat pe Google, am săpat pe situri dedicate lui Goya, nimic. Cuvintele din carte mă vor bântui mereu: „Și iată, lângă Sabatul Vrăjitoarelor îți lua ochii Puerto.” Am găsit Sabatul Vrăjitoarelor, dar nici urmă de Puerto. Odată ce l-am descoperit pe Goya, am plutit prin restul sălilor. Îmi venea să plâng de fericire: Greco, Tiziano, Caravaggio, Rubens, Mengs, Velazquez, Rembrand sunt doar câțiva dintre pictorii expuși la Prado. Unii mi-au plăcut până la lacrimi, alții mi-au displăcut total. Am admirat tablourile de departe, le-am admirat de aproape, am citit povești, am privit cu mare atenție tușele de culoare care au dat neștere rochiilor din satin și ochilor, și pielii, și firelor de păr. M-am simțit atât de mică în fața capodoperelor pe care le aveam în față, și atât de mare pentru că am ajuns să fiu acolo, în fața lor. Acum câte vieți am citit o carte din biblioteca părinților și am visat cu ochii deschiși la o sală în care un pictor bătrân copia un tablou și care urma să facă mișcarea care avea să lase Prado fără un tablou de Goya? Prado, cel mai bine păzit muzeu din lume.

Juan de Juanes, La Ultima Cena

Am reușit să fac câteva poze în muzeu, deși mi se spusese că nu e voie. Aveam telefonul în mână și, la un moment dat, m-a luat valul. Mâna mea s-a ridicat, am apăsat un buton, apoi m-am mișcat. Am mai apăsat o dată. Era liniște. Nu mai auzeam nimic, nu am auzit nici acel Senorita, no photos. Am simțit o mână pe umăr și atunci am realizat. I’m sorry, am zis. M-am simțit și proastă, și fericită, nu visam. Mâna doamnei care păzea sala în care eram m-a trezit la realitate. Am aruncat telefonul în geantă și am trăit fiecare moment petrecut acolo. Atunci am realizat că de când avem posibilitatea de a imortaliza totul, nu facem decât să imortalizăm. Nu trăim clipa, nu vedem decât ecranul. Mă bucur acum pentru șansa de a vedea totul, de a trăi experiența Prado tablou cu tablou.

Acestea sunt scările din interioul muzeului, cele care duceau la Comoara Delfiului (Treasure of the Dauphin). Mi-am permis să fac o poză (sau mai multe) cu cartea aceasta minunată, neprețuită. Ea mi-a prezentat Prado, eu i-am oferit un tur special în sălile acestui muzeu. La ieșirea din muzeu mi-a sărit în ochi hotelul Ritz, care era în renovare. Uite, am zis, acolo a stat Tracy, de acolo a plănuit totul! Cred că de asta sunt cărțile magice. Ne fac să trăim vieți la care nici nu am fi visat.

Plaza de Cibeles, Madrid

A doua jumătate a zilei am petrecut-o descoperind orașul vechi și orașul nou by bus. Autobuzele care fac turul orașului sunt peste tot. Le poți lua din orice stație de pe traseu, poți coborî când dorești, poți vedea punctele tursitice de la înălțime în doar câteva ore. Am ales să parcurgem ambele trasee unul după celălalt. Nu știu dacă a fost cea mai strălucită idee, dar am bifat rapid mare parte din Madrid. După miile de pași din Prado, oricum nu mai eram în stare să fac prea mulți pași prin oraș.

Toledo

Ziua de 13 mai, ziua mea, am petrecut-o în Toledo. Am luat un autocar din fața hotelului și am ajuns în Toledo pentru a petrece acolo jumătate de zi. Totul a fost pe fugă. Soare arzător, cetatea, uite asta, uite ailaltă, poze, opriri din loc în loc în care ghidul (o domnișoară tare simpatică) ne-a spus povești tare frumoase despre oraș. Am avut fix o oră la dispoziție în care ne-am plimbat de capul nostru. Toate străzile duc în centru, ne-a spus fata. Am ajuns pe străzi neumblate, am avut impresia că ne-am rătăcit, dar am învins. Am ajuns, desigur, în centru. Am prins autocarul și am revenit în Madrid. Mintea îmi stătea la Muzeul de Ceară. Atât și putem pleca acasă, am zis. Muzeul de ceară a fost cireașa de pe tort. Cine și-ar fi imaginat că-mi voi petrece cea de-a 37-a aniversare cu Leonardo di Caprio, Batman, Captain America, Einstein, Charlie Chaplin, MJ, Tom Cruise, Brad Pit, Freddy Krueger și chiar Barack Obama. Da, a fost o zi cu totul specială!

Madrid. A fost dragoste la prima vedere. Am iubit orașul dinainte de a-l cunoaște și acum îl iubesc și mai mult. Am fost întrebată dacă îmi place mai mult decât Barcelona. Ei bine, nu. Barcelona rămâne acolo, în fruntea tuturor – poate pentru că a fost primul oraș pe care l-am vizitat, dar Madrid a primit locul imediat următor. Aș reveni oricând în aceste orașe, am atâtea alte locuri de văzut. Nu de alta, dar nici bine nu am revenit din Madrid că mi-am adus aminte de recomandările primite. Nu am avut timp să vizitez prea multe, dar cele vizitate mi-au mers la inimă. A fost una dintre cele mai frumoase aniversări de până acum. 🙂

Vi se pare, poate, că povestea mea înclină mult spre Prado. Așa este. Prado a fost pentru mine o revelație. Am făcut pași mulți în trecut, în istorie, doar privind niște tablouri. Prezentul s-a evaporat în acele momente și am rămas doar eu și armatele din fața mea, regii și reginele, prințesele, bibliotecile, copiii, îngerașii bucălați și zeii înfometați. Am trăit sute de ani în acele ore. Și, când voi ajunge din nou în Madrid, voi vizita iar minunatul Prado. Îmi doresc să retrăiesc emoția simțită acolo.

Mai multe poze găsiți în albumul pe care l-am urcat pe FB, aici. Enjoy!

PS. Am revenit în București pe o vreme urâtă rău. Fusese furtună. Eu zâmbeam. Avea să iasă soarele și aici.

The post Madrid, orașul descoperit în pagini de carte first appeared on Andreea Ban.

Vineri pe seară am ajuns în aeroportul din Praga. În timp ce așteptam Uberul m-am felicitat pentru căciula și mănușile pe care le aveam la mine, dar și pentru performanța de a avea un singur bagaj, un rucsac pentru două persoane, și geanta mea (mică dar încăpătoare – plină cu romanul lui Stephenie Meyer, Chimista, și alte mărunțișuri fără de care nu pot pleca de acasă: telefon, baterie externă, căști, ochelari de soare, pix, carnețel, rujuri, oglindă etc.). Temperatura era undeva sub zero grade, am dat cumva din lac în puț. Dar, hei! Aveam să descoperim un nou oraș, unul minunat.

Cele minus 9 grade din acea seară nu ne-au permis să ne plimbăm prea mult. M-am bucurat însă să descopăr un oraș viu, un oraș plin de culoare, un oraș care te ademenește cu fiecare străduță și vitrină. În afară de limba pe care nu o înțeleg și moneda (trebuia să împart la 6 pentru a afla prețul în lei), totul este perfect.

Sâmbătă, ziua petrecută pe străzile orașului Praga, a fost una cu soare. Da, era soare cu dinți, dar s-a simțit diferența. Aveam cinci obiective de văzut: Petrin Tower, St. Nicolas Church, Prague Castle, Charles Bridge și Astrological Clock. Am pornit la pas pe străduțe, cu Google Maps (el) și o hartă luată din aeroport (old fashion me). Nu știu dacă vi se întâmplă și vouă, dar fiecare vizită într-un nou oraș începe cu acea zi în care vreau să văd tot sau, mă rog, cât se poate de mult, iar la final mă aleg cu o febră musculară de toată frumusețea. Așa mi s-a întâmplat și de această dată, cu o singură observație: am avut doar o zi la dispoziție și am mers mult, mai mult decât alte dăți.

Bun. Am ajuns la fiecare dintre obiectivele menționate. Din păcate, nu am avut timp să urcăm în Petrin Tower – aș fi avut probabil niște poze geniale de acolo, și nici să vizităm castelul. Cozile erau considerabile în ambele părți, iar la turn era cu scări. Adică, se ajungea în vârf doar dacă îți făceai curaj să urci toate acele trepte (are 63.5m și 299 de trepte). Poate mi-aș fi făcut curaj dacă drumul până acolo nu ar fi fost presărat cu dealuri și multe alte trepte. Aaa, și zăpada plus gheață pe alocuri. Scuze, tot felul de scuze! 🙂 Legat de partea asta cu zăpada, cineva m-a întrebat cum s-au descurcat ei cu nămeții. Răspunsul e simplu: nu cred că a nins ca la noi, stratul era subțire, și cred că au topit zăpada în toate zonele circulate, pe toate străduțele, chiar și pe aleile principale din parcuri. Unde era gheață, aceasta era acoperită cu pietriș.

Petrin Tower

Să revenim la plimbare. O zi mi-a trebuit pentru a ști că trebuie să revin și asta pentru că a merge o singură zi într-un oraș nou e prea puțin. În Praga, ca în toate orașele mari, sunt atâtea obiective de vizitat, sunt atâtea clădiri, străzi de văzut, sunt atâtea magazine pe lângă care doar am trecut, librării, restaurante și baruri… la fiecare oprire auzeam ticăitul ceasului. Clădirea pe care mi-am dorit foarte mult să o văd și în interior a fost biserica St. Nicolas. Este, cum spuneam și pe Facebook, primitoare și plină de povești – a se vedea sculpturile și picturile murale (video aici și mai jos). Deși în interior era mai frig ca afară, nu-mi venea să mai plec. E un loc care te invită la rugăciune, te îndeamnă să te așezi și să te gândești la tot ce e mai bun și mai frumos în viață, la minunile din jur, la tine – cine ești și ce îți dorești.

La Prague Castle spuneam că nu am reușit să intrăm, coada era prea lungă, dar este unul dintre primele locuri pe care le voi vizita data viitoare. Mai departe, am mers pe străduțe mai umblate și mai puțin umblate, până am ajuns la poduri. Am traversat în total patru dintre podurile Pragăi, ultimul fiind Charles Bridge. Dar nu panorama de pe acest pod era cea frumoasă, ci cea de pe malul apei, unde erau lebedele. Atracțiile de pe podul Charles erau artiștii locali, pictori, caricaturiști, artizani. Aglomerația nu era tocmai plăcută, dar nici deranjantă. Probabil că la temperaturi mai ridicate, nu ai loc să te miști pe acolo…

Charles Bridge

În puținul timp petrecut în Praga, a trebuit să și mâncăm (aș fi dat partea asta pe o plimbare, dar na, oameni suntem, nevoi avem). Cei interesați de aceast aspect, aflați că se mănâncă foarte bine. Nu pentru că am fi mâncat noi prea mult, dar ne-au fost recomandate multe restaurante, cele în care am fost ne-au depășit așteptările, iar comentariile și notele de pe Foursquare sunt pozitive. Am intrat în două restaurate și două baruri. Nu m-am simțit nicio clipă outsider, dimpotrivă, oamenii au fost primitori, mâncarea bună, băutura la fel. Ceea ce mi s-a părut ciudat e că, deși se fumează în localuri, fumul nu l-am simțit deranjant cum era la noi. Poate au aerisiri mai ok?! Anyway, din primăvară va intra și la ei în vigoare legea cu fumatul așa că situația va fi alta la următoarea vizită. Pentru că, da, va fi o nouă vizită și sper să fie de mai multe zile. Am atâtea de văzut!

Varianta scurtă a articolului:
De ce să nu mergi o zi în Praga?
E prea puțin timp pentru a vizita un oraș atât de frumos.

A photo posted by Andreea Ban (@andreea.ban) on Jan 22, 2017 at 1:30am PST

Mai multe imagini puteți vedea aici: O zi în Praga >> (primele sunt făcute cu aparatul, apoi cu telefonul)

Sfaturi de călătorie:

• Să aveți bateria încărcată la aparatul foto.
• Nu luați la voi mai mult decât strictul necesar, un rucsac e suficient pentru un weekend.
• Să aveți baterie externă pentru telefon (poate vă lasă aparatul foto – am pățit-o – și e nevoie de backup).
• Faceți un plan, dar lăsați-vă luați de val – dacă vă atrage o stradă care nu duce la unul dintre obiective, mergeți încolo. Nu se știe ce minune vă așteaptă. 😉
• Nu reveniți niciodată pe același traseu, veți descoperi mai multe locuri.
• Cel mai important: Să aveți încălțăminte comodă!

The post De ce să nu mergi o zi în Praga first appeared on Andreea Ban.