Spuneam că mi-a „scăpărat” o idee, aceea că Facebook-ul nu diferă foarte mult de viața reală. Nu! Nu închide pagina. E posibil să te regăsești în cele ce urmează.

În copilărie mi-am petrecut o parte din timp în spatele blocului și prin curtea școlii. Am avut norocul de a locui în apropierea școlii, știți voi, școlile acelea de cartier care semănau cu niște buncăre cenușii în forme de litere… A mea era în forma de U. Încă e. Și aveam prieteni mulți, unii din bloc, alții din școală. În momentul în care a trebuit să merg la liceu, pe cei de la bloc nu i-am mai văzut atât de des. La fel s-a întâmplat când am mers la facultate, colegii din liceu (cu câteva excepții – minunate excepții!) au rămas undeva în plan secund. Am terminat facultatea, apoi masterul și mulți prieteni au rămas în umbră. Numărul de prieteni a crescut considerabil de-a lungul timpului, însă cei cu care am ținut legătura au fost puțini.

Care e legătura cu Facebook, veți întreba.

E foarte simplu. Atunci când ai 5-10-20 de prieteni, îi vezi pe toți. Știi ce face fiecare, te bucuri de postările tuturor, ai o imagine clară (ai impresia!) a vieții lor. Apoi, cu fiecare prieten nou, unii încep să râmână în umbră. La început îi cauți, vrei să vezi ce fac, de ce nu postează. Descoperi că sunt activi și că Facebook îi ține la distanță. Habar nu ai de ce. Apoi, cu timpul, numărul tău de prieteni e mare. 100-500-1000 de prieteni? Mai mulți? Și totuși, Facebook îți arată un grup de oameni. Aceiași. E adevărat că-ți plac postările lor. Le dai like și comentezi, uneori dai și share, pentru că da, trebuie să afle și alții. Dar prietenii tăi mai vechi? Ce-i cu ei? Și te apuci să-i cauți.

Nu-i așa și-n viață? Nu te mai joci la bloc, pierzi legătura cu prietenii de acolo. Ai terminat liceul? Ei bine, nu mai știi de foștii tăi colegi cu care te înțelegeai minunat. Facultatea a rămas în urmă? Colegii de grupă, de serie, sunt și ei amintire. Dacă îi suni (echivalentul unui mesaj/comentariu/share pe facebook), e posibil să se reia legătura, altfel… nu.

Mai sunt câteva cazuri în care se poate observa asemănarea dintre Facebook și viața de zi cu zi. Dacă nu-ți mai place un grup de oameni, eviți grupul respectiv. Dacă nu-ți place cineva, nu-i mai răspunzi la telefoane, la mailuri, la naiba, nu mai răspunzi la ușa/interfon. E atât de simplu. Te ascunzi în lumea ta și le dai cu ignore tuturor. Credeți că pe Facebook e diferit? Nu. Dacă cineva te agasează (cu postări cretine, mesaje, comentarii, like-uri), îi poți da unfollow, unfriend sau block și paf, a dispărut din viața ta. Apoi, dacă (din diverse motive) urăști pe toată lumea îți poți dezactiva contul și nu te mai vede nimeni. Te-ai sustras de pe Facebook. Te-ai retras în carapace pentru a medita.

Un ultim caz e cel în care te întorci la viață. Ieși din casă și reiei legătura cu prietenii. Revii pe Facebook și toată lumea te primește cu brațele deschise: vai, ce mi-ai lipsit, zic ei!

Și acum stau și mă întreb, era viața fără Facebook mai bună ca acum? Sau, este viața mai bună fără Facebook? Aș vrea să știu ce părere aveți voi. Eu sunt subiectivă. Îm place Facebook din prima zi în care mi-am făcut cont. 31 octombrie 2008. Scriam postările ca pe Twitter. Acultam cea mai frumoasă melodie, citeam Simply Better (scrisă de Patrick Barwise și Sean Meehan) și Soni (scrisă de Andrei Ruse), apoi scriam despre Ana și dorința ei. Acum, Facebook-ul e plin de povești. Dacă în viață e mai greu (și nu îmi explic de ce) să reiei legătura cu foști colegi, prieteni din copilărie, pe Facebook e al naibii de ușor. Îmi sunt aproape prietenii din copilărie și adolescență, cei care contează, și îmi sunt aproape prietenii nevăzuți, cei pe care i-am descoperit de-a lungul timpului (pe bloguri, pe rețelele sociale).

Cum să fii prieten cu cei pe care nu-i cunoști? Eu cred că se poate. Ce mi-e că ai un prieten la mii de kilometri departare cu care vorbești prin email sau chat, ce mi-e că vorbești cu un om pe care nu l-ai văzut la față (încă), dar vorbești atât de mult încât ai senzația că-l cunoști personal? Cum, chiar nu v-ați văzut cu cineva din mediul online pe care să aveți senzația că-l știți de-o viață? Nu cred așa ceva.

Mă voi opri aici, am bătut câmpii destul. Dacă ați avut răbdare să parcurgeți foiletonul de mai sus, vă invit să-mi lăsați un cuvânt, o impresie, un comentariu. Cum vă împăcați cu Facebook-ul? Vă ușurează viața sau vi se pare pierdere de timp? Înainte de a spune că Facebook e o porcărie, o pierdere de timp, vă aduc aminte că voi sunteți cei care (ar trebui să) îl controlați. Așa cum vă controlați propria viață.

Sursă foto

The post Pe Facebook ca-n viață first appeared on Andreea Ban.

Si care este adevarul? Suntem oare in stare sa spunem adevarul? Sa recunoastem in fata celuilat ceea ce simtim? Suntem in stare sa aratam ceea ce suntem, cine suntem, cum suntem, cu toate bunele si relele? De ce trebuie sa gasim solutii convenabile de fiecare data? Suntem de pe planete diferite… Prostii! Poate ca pur si simplu nu suntem facuti sa fim impreuna. Poate ca la un moment dat lumina se stinge si trebuie sa ramana stinsa. Lumanari? Da, cu siguranta ar fi un adevarat priveghi si in niciun caz o resurscitare a relatiei.

Cati dintre noi nu am trecut prin relatii perfecte pentru ca mai apoi sa ne trezim intr-un cosmar stupid. Sau poate ca dorinta de a avea ceva extraordinar a atribuit celuilalt calitati pe care, de fapt, nu le avea. Apoi, intr-o zi, intr-o dimineata, visul s-a spulberat. Si a ramas adevarul. Nu a fost nimic. A fost doar o himera ce s-a jucat cu mintile noastre. A fost dorinta noastra imensa ca de partea cealalta sa fie ceva. Dar, la un moment dat, am vrut mai mult, am vrut ca celalalt sa aiba initiativa, sa ne surprinda. Si ne-a surprins. A incetat sa mai fie acolo, sa raspunda chemarii noastre. Vraja s-a rupt. Relatia perfecta s-a impartit la doi. Noi s-a transformat intr-un el si o ea, doi straini.

Si putem oare sa ne dam seama cand totul o ia la vale? Cand magia clipei se stinge incet lasand in urma suspine si multe, foarte multe intrebari? Undeva in noi sunt raspunsuri la toate intrebarile. Stim cu siguranta cand noi nu mai este noi. Dar speram. Speram pana in panzele albe ca totul e bine, ca suntem in aceeasi barca si barca nu se clatina, desi o furtuna groaznica o zgaltaie sa o rastoarne. Dincolo de finalul evident e si inceputul frumos, minunat. Cum putem face diferenta intre ce e real si ce nu? De unde stim ca acele prime zile, acele minunate saptamani de la inceput nu sunt decat iluzii. Da, cautam in celalalt raspunsurile potrivite, ne lasam cuceriti de zambete, de ce ar putea fi. Cu fiecare noua etapa suntem parca mai aproape de a prinde un vis in palme. Si apoi pam-pam! Visul frumos s-a sfaramat (asa spunea un cantec, candva demult), s-a transformat in praf de stele si ne-a intrat in ochi cu rautate.

De unde stim ca…? Ei bine, nu stim. Nu vom stii niciodata. Imi spunea cineva ca, in timp, dupa ce ai acumulat ceva experienta, ajungi sa treci mai usor peste dezamagiri, ajungi sa traiesti altfel, sa fii mai puternic, mai nu stiu cum. Dar nu e chiar asa. Indiferent cata experienta de viata ai avea, iubirea te poate lua prin surprindere la orice varsta. Dezamagirile pot lovi si ele la fel de tare. Lacrimile iti pot arde sufletul si zambetul poate lumina intreaga lume. Nu conteaza varsta. Ea iti aduce intelepciune, dar nu te apara de ceea ce va fi… bun sau rau. Si in toata povestea asta contam noi si puterea noasta de a trai fiecare clipa, puterea de a trai la maxim fiecare experienta, de a iubi si a ne lasa iubiti. Dincolo de ce avem azi e doar un mare semn de intrebare. Si daca maine nu va mai veni? Daca maine nu vom mai putea oferi zambetul pe care trebuia sa il oferim astazi, daca nu vom mai putea imbratisa, iubi… De ce sa nu traim azi pana la cer, pana la stele si inapoi?

Intrebari. Atatea intrebari… E oare cineva acolo care sa vina cu raspunsuri? De ce suntem atat de complicati cand putem fi simpli? De ce nu putem spune deschis ceea ce simtim, cand simtim, daca simtim? De ce ne ascundem dupa deget si dupa cuvinte nerostite? De ce trebuie sa fie verdele intai roz pentru ca apoi sa se faca rosu, violet si albastru? De ce nu e verde din prima. Si apoi sa fie din ce in ce mai intens, ca o padure de brazi… De ce? Daca ati gasit macar unul dintre raspunsuri, va astept. Sunt tare curioasa.

The post Intrebari, intrebari si iar intrebari first appeared on Andreea Ban.

Am traversat orasul in noapte cu muzica data la maxim, o noapte goala cu strazi pustii. Mi-am adus aminte ca am uitat sa traiesc. Nu mai stiu de cand, dar am uitat. Poate ca a venit timpul sa imi imbratisez din nou drumurile, poate ca ar trebui sa privesc pentru totdeauna…

Jamie Woon – Shoulda

The post O noapte, o melodie… first appeared on Andreea Ban.

The post Despre oameni first appeared on Andreea Ban.

Daca viata ar fi o telenovela!

Daca viata ar fi o telenovela mi-ar placea sa fiu scenaristul si regizorul. Daca viata ar fi o telenovela v-as lasa pe toti sa fiti actorii principali si as privi prin ochelari portocalii, v-as privi pe voi – lumea desenata de mine in cuvinte. Si ati fi fericiti, atat de fericiti… V-as descrie in culori de vara, papusi ratacite in lumea perfecta a viselor. Si v-ati iubi imens si etern.

Daca viata ar fi o telenovela s-ar relua mereu povestea, s-ar sfarsi in bucurie si v-ati intoarce de fiecare data la un inceput de sticla. V-ar placea sa fiti niste papusi care pleaca din punctul A si ajung in B? Niste papusi care vor fi maine fericite, desi azi plang si se plang de zor? Daca ati juca in telenovela mea cu totii ati fi draguti si veseli, niciun chip cenusiu, niciun zambet trist. Nu credeti ca se poate? Va garantez ca da, este telenovela mea!

Daca viata ar fi o telenovela, ati visa cu totii la lumea asta mare si pestrita. Da! V-ati uita la filme cu voi si v-ati plange ca totul e prea perfect, prea vesel, prea neobisnuit de frumos. V-ati plange zi de zi de viata enervant de lina pe care o duceti si ati pleca intr-o buna zi in cautarea ei, a vietii asteia din care priviti voi acum.

Daca viata ar fi o telenovela, am visa cu totii sa fim in afara ei. Asa suntem noi, visam numai la ceea ce nu avem – jucaria altuia, rochita alteia, mingea altuia, masina altuia, casa altora, femeia altuia, iubitul alteia – pentru ca de, ce avem cunoastem, ce nu avem dorim. Si dorinta creste mai mult cu cat obiectul dorintei noastre e mai sus, de neatins.

Daca viata ar fi o telenovela, v-as invata pe toti sa nu mai visati aiurea. Visati la voi si fericirea pe care o aveti alaturi. Nu ma intrebati de ce am scris asta… ati rade! De fapt… m-am oprit mai devreme asupra unei telenovele. Dupa 3 minute mi-a trecut cheful, mi-a ramas doar senzatia ca telenovelele par a fi niste case mari de Barbie – atragatoare, dar reci. Fara sani nu exista Paradis. Asa se numeste. Unii ar fi de acord cu titlul, pe mine ma distreaza. Si da, e vorba de sani! Din 3 minute va pot face un intreg rezumat al filmului!

Textul a fost publicat pe 6 august 2009 aici.

The post Amintiri de… ieri(3) first appeared on Andreea Ban.

Mi-am inceput anii de liceu preferand verdele. Il iubeam. Mi-ar fi placut sa-mi vopsesc si parul in verde, numai sa port cu mine culoarea peste tot. Verdele e viata. Iar rosul… uffff! A devenit cea mai frumoasa culoare de pe pamant. Rosu e soarele la apus, e cel mai frumos trandafir, e inima si iubirea. Iar combinatia de rosu cu verde e divina. Imaginati-va un cires… fructe coapte si frunze…

Si, cu toate ca am doua culori care nu-si vor pierde rangul niciodata, am perioade in care cate o culoare se ridica mai presus de toate celalalte. Astfel ca am avut momentul turcoaz, momentul portocaliu si, mai apoi, din nou turcoaz. Am avut un moment galben, unul violet si un prelungit moment fucsia. A fost si momentul albastru electric. Acum sunt undeva intre culori… intre violet si fucsia.

Sunt momente care pot dura ani. Pot face pasiune pentru o culoare si aceasta imi sare in ochi, ma cucereste, ma fascineaza. Culorile dau stari de spirit, aduc fericiri mici si intense. Nu degeaba ma incanta fraza „portocaliu in multe culori”, imi suna ca o explozie de culoare, de viata, de frumos. Imi suna a rasete vesele de copii. Daca ma veti intreba care mi-e culoarea preferata voi spune mereu „rosu si verde, dar…” si voi alatura culoarea momentului, bucuria mea.

Nu voi intelege niciodata de ce unii spun ca negru sau alb le-ar fi culori preferate… Din cate imi aduc aminte, la scoala am invatat ca alb si negru sunt nonculori. Cine ar vrea sa aiba ca si culoare preferata o nonculoare? Pot fi si ele stari de spirit… cumva. Haideti sa ne rezumam totusi la culorile curcubeului si la derivatele acestora. Sunt mai de viata!

The post Tie ce culoare iti place? first appeared on Andreea Ban.

The post Doar o intrebare… first appeared on Andreea Ban.

Daca viata ar fi o telenovela s-ar relua mereu povestea, s-ar sfarsi in bucurie si v-ati intoarce de fiecare data la un inceput de sticla. V-ar placea sa fiti niste papusi care pleaca din punctul A si ajung in B? Niste papusi care vor fi maine fericite, desi azi plang si se plang de zor? Daca ati juca in telenovela mea cu totii ati fi draguti si veseli, niciun chip cenusiu, niciun zambet trist. Nu credeti ca se poate? Va garantez ca da, este telenovela mea!

Daca viata ar fi o telenovela, ati visa cu totii la lumea asta mare si pestrita. Da! V-ati uita la filme cu voi si v-ati plange ca totul e prea perfect, prea vesel, prea neobisnuit de frumos. V-ati plange zi de zi de viata enervant de lina pe care o duceti si ati pleca intr-o buna zi in cautarea ei, a vietii asteia din care priviti voi acum.

Daca viata ar fi o telenovela, am visa cu totii sa fim in afara ei. Asa suntem noi, visam numai la ceea ce nu avem – jucaria altuia, rochita alteia, mingea altuia, masina altuia, casa altora, femeia altuia, iubitul alteia – pentru ca de, ce avem cunoastem, ce nu avem dorim. Si dorinta creste mai mult cu cat obiectul dorintei noastre e mai sus, de neatins.

Daca viata ar fi o telenovela, v-as invata pe toti sa nu mai visati aiurea. Visati la voi si fericirea pe care o aveti alaturi. Nu ma intrebati de ce am scris asta… ati rade! De fapt… m-am oprit mai devreme asupra unei telenovele. Dupa 3 minute mi-a trecut cheful, mi-a ramas doar senzatia ca telenovelele par a fi niste case mari de Barbie – atragatoare, dar reci. Fara sani nu exista Paradis. Asa se numeste. Unii ar fi de acord cu titlul, pe mine ma distreaza. Si da, e vorba de sani! Din 3 minute va pot face un intreg rezumat al filmului! :))

The post Daca viata ar fi o telenovela! first appeared on Andreea Ban.