In the battle between good and evil, an immortal holds the key.

Îmi plac filmele care au la bază cărți și îmi plac filmele care, plecând de la povești știute, reușesc să deseneze alte și alte lumi. I, Frankenstein este unul dintre ele. Filmul are la bază povestea celebrei Mary Shelley și ajunge cu ea până în prezent, un prezent distopic – că tot se poartă distopia -, un prezent în care lupta dintre bine și rău este dusă de gargui și demoni.

Deși am auzit mai mult de rău decât de bine despre acest film, eu l-am găsit interesant. Ideea de gargui mi-a plăcut foarte mult, creaturi neexploatate până acum. Din păcate ideea a fost prea puțin dezvoltată, poate pentru că miezul era Frankie sau poate pentru că cineva nu a fost suficient de inspirat. Nu de alta, dar când ai o idee bună, mai mult, una nouă și strălucitoare, ar trebui să o descoși până nu mai rămâne nimic de ea. Altfel, vor apărea alții…

Despre film, după cum v-am obișnuit, nu voi spune prea multe. „Monstrul” lui Victor Frankenstein, botezat mai târziu Adam (Aaron Eckhart), pleacă în lume după ce creatorul său trece în lumea celor drepți. Hoinărește el vreo 200 de ani și revine apoi la domnii gargui pentru că este urmărit de tipul rău. Oare de ce i-au trebuit atâția ani pentru a dori să afle răspunsuri la niște întrebări? Aaa, clar, pentru a avea unii acces la tehnologie. Așa, nenea ăsta rău, Naberius (Bill Nighy), îl caută pe Frankie pentru că e soluția nemuririi și trezirii din somn a armatei de drăcușori. Adică el, Frankie, era produsul creatorului său și cheia succesului, a împlinirii dorințelor lui Naberius. Garguii îl vor și ei pentru a nu-l lăsa pe mâna demonilor.

Dacă subiectul nu vă mișcă sprânceana, atunci aflați că, deși filmul a fost destul de violent, nu am avut parte de sânge. Moartea îi transforma pe unii în lumină, pe alții în foc, iar purtătorii de lichid roșu au reușit să și-l păstreze. O bilă în plus. Garguii – paznici ai omenirii, luptători împotriva demonilor, o altă bilă mare și frumoasă pentru film. I-aș mai da o bilă albă și minunatului Eckhart, deși nu pot spune că am fost foarte atentă la el… adică, am fost, dar nu… Ok. Bila neagră merge la Frankie (culmea!). Cum naiba a reușit Victor să creeze un asemenea specimen din opt (dacă greșesc vă rog să mă corectați) cadavre. Se vede clar că este cusut, făcut din bucăți, dar se îmbină atât de bine, prea bine domnule! Frankensteinul clasic mai șchiopăta, avea capul cam mare, era cum era. Acum, uitați-vă și voi…

Și, pentru ca povesta să fie completă, apare și fata. Apare și ideea de „oare se pupă?”, o idee tâmpită, desigur, dar am rămas cu un licăr de speranță că vom avea și o continuare, iar el, dragul de Frankie, va avea și zile frumoase, cu iubire și tot ce își dorește el acolo. Filmul e cam dubios, dar a mers. A avut doza de fantasy care să mă țină în fața ecranului până la final, iar la final să-mi doresc mai mult. Vi-l recomand!

Voi, cei care nu l-ați digerat, spuneți-mi și mie ce nu v-a plăcut, ce v-a plăcut, dacă… mi-s curioasă.   

I, Frankenstein (2014)

The post El, Frankie first appeared on Andreea Ban.

The United States Of America doesn’t negotiate with terrorists! 

Codul este rosu la Casa Alba (oare a fost vreodata altfel?). Desi titlul in engleza suna al naibii de bine, Olympus Has Fallen, este pe atat de inselator. As spune chiar ca traducerea e perfecta. Din Cod Rosu la Casa Alba ne prindem usor ca e vorba de un alt eveniment nefericit prin care americanii sunt atacati de teroristi – nu conteaza neaparat cine sunt -, ca se da sah la rege si mai departe va dati si voi seama.

Avem baiatul bun, baiatul rau, creierul, presedintele-marioneta de salvat. Si restul e aceeasi poveste cu care ne-am obisnuit: SUA, buricul pamantului si centrul universului in acelasi timp. Ce avem nou aici? Faptul ca presedintele (Aaron Eckhart) nu mai sta ascuns intr-un birou din Casa Alba, ci este luat prizonier, batucit bine si silit sa priveasca cum oamenii de pe langa el sunt torturati si ucisi. Locul ii este luat de catre Speaker Trumbull (Morgan Freeman), pe care, va asigur, este o placere sa il asculti, sa il privesti. Si, ca sa inchei trioul magic al filmului, il avem pe Mike Banning (Gerard Butler), omul care face din film un fel de Die Hard. Adica, da, reuseste sa intre unde altii nu au reusit, sa se strecoare printre gloante, sa omoare terorist dupa terorist, sa, sa, sa… si sa nu moara.

M-am saturat de genul asta de filme. Aceeasi Marie cu alta palarie sau poate cu alta floare la palarie. Teroristii pamantului vor sa le dea in cap, sa ii asedieze. Parca au fantezii cu terorisi, fantezii in care le arata lor, baietilor rai, ca ei sunt cei mai buni. Poate simnt nevoia sa le trimita semnale: nu negociem cu voi, teroristi mici si rai! (apropos de replica presedintelui) Dar Hollywood-ul este al lor, nu-i asa? Nu putem decat sa ne multumim cu actorii minunati care dau viata filmelor. In cazul de fata e o placere sa ii privesti pe cei trei. Am vazut filmul pentru aceast superb trio: Morgan Freeman, Gerard Butler, Aaron Eckhart. Si, din acelasi motiv, vi-l recomand si voua.

Olympus Has Fallen (2013)

The post Codul este rosu, casa este alba first appeared on Andreea Ban.