Inchid ochii si vad albastrul acela nemarginit. Intind mana sa-l ating si aud clipocitul apei. Valuri mici se lovesc de barca. Cineva a picurat cerneala in apa aia, o calimara intreaga de cerneala. Scria despre frumusetea marii si marea s-a emotionat. Si-a trimis un val sa-mbratiseze omul si omul si-a pierdut cerneala. Asa s-a colorat marea.

Corfu sau, cum ii spun localnicii, Kerkyra, mi-a fost vara aceasta cel mai frumos loc de pe pamant. M-am indragostit de apele Mediteranei, cum m-am indragostit odinioara de iubirea mea, Barcelona. Stiu ca undeva acolo sunt, poate, ape mai albastre, mai limpezi, mai stralucitoare, insa pana le voi intalni, Corfu ramane cel mai albastru loc de pe pamantul meu.

Dupa un an agitat, pictat in cenusiuri si masti care se doreau a fi zambete, am reusit sa ma destind. Mi-am inecat toate deprimarile in apele acelea magice. Am reusit, nu stiu prin ce minune, sa nu mai visez. Eu, care sunt certata cu orele matinale, am imbratisat relativ usor diminetile si m-am lasat purtata pe stradutele stramte ale insulei, printre valuri si golfuri albe spre cele mai frumoase plaje din cate am vazut.

Cu siguranta avem nevoie de cate o pauza. Avem nevoie sa ne rupem de realitate, de nebunia orasului, de tot ceea ce ne sapa riduri adanci pe frunte si sa evadam in lumile altora. Doar asa ne putem regasi pe noi: imbratisand linistea si frumosul.

Inotam spre o plaja alba cu apa turcoaz si ma intrebam cum de reusim noi sa traim in lumea aceasta nervoasa? Cum de rezistam an dupa an intre blocurile gri, cutii de chibrituri? Mi-a placut atat de mult calmul acelor oameni de departe. Si cum sa nu fii calm si zambitor cand ai apa aceea la picioare, cand iti poti scufunda depresiile in adancuri? Da, e adevarat ca privind din afara totul pare fila de poveste, insa mi-ar placea sa stiu ca dincolo de ziua asta lunga ma asteapta marea, ma asteapta valul inspumat gata sa-mi stearga urmele de pasi de pe nisip…

Vacanta mea continua. Traiesc povestea albastra de ieri. Ma voi trezi maine, poate. Dar ma voi trezi cu gandul ca am fost in cel mai frumos loc de pe pamant. Imaginile vorbesc de la sine…

Voi pe unde ati fost vara asta?

The post Cel mai frumos loc de pe pamant first appeared on Andreea Ban.

Imi caut cuvintele si nu-s. Cerul e albastru. Fara nori, fara nicio umbra. E imens si greu de atata stralucire. Ma opresc din butonat telefonul pentru a scoate ochelarii de soare din geanta. Macar acum sa ma opresc din mers. Privesc cerul si el imi zambeste de deasupra. Rade de mine. Imi aduc aminte de el cand am nevoie de o imagine. Ii fac poza si il privesc de pe telefon. Rade iar de mine. Am uitat sa-l mai privesc in ochi. Il privesc prin tot felul de lentile. „Ar trebui sa te indragostesti” imi spune el usor ironic, „cand esti indragostita iti aduci aminte de mine in fiecare zi”. Ma uit la el prin ochelarii mari si negri, oftez si merg mai departe. Din doua miscari, imaginea albastra e daruita si altora: Priveste cerul!

Centrul vechi. Stradute inguste, piatra cubica, linistea aceea placuta inainte de a se umple terasele. Doi batranei garboviti se plimba mana-n mana. Se plimba sau merg asa cum pot, incet, incet… Incetinesc pasul si ii privesc. Sunt atat de frumosi. Iubirea ii tine tineri, ii face sa pluteasca. Sunt la fel de vechi ca strazile acelea, peticiti si ei, dar au ceva. Au stralucirea aceea pe care doar iubirea celui de langa tine ti-o poate da. „Mi-e dor sa fiu indragostita”, imi spun in gand si gandul e soapta. Se uita amandoi la mine cand trec pe langa ei. Imi zambesc. Simt cum ma inteapa ochii si apoi se umplu de lacrimi. Asta imi doresc si eu. Sa fiu in stare ca peste ani sa-mi pastrez inima tanara si plina de iubire pentru el. As vrea ca peste ani, oricare mi-ar fi dioptriile, sa vad langa mine zambetul frumos, zambetul iubit si anii sa fi trecut doar in calendar.

Cerul s-a facut albastru inchis si apoi negru. Stelele s-au aprins una cate una. Ma asez pe o banca. Scot telefonul si il privesc lung. Nu astept sa sune. Va suna mai tarziu. As vrea sa sun eu, sa-mi spun oful si dorul. As vrea sa spun povestea mea cu „pana la cer si inapoi”, dar mi-e teama. O teama surda si fara sens. Am senzatia ca ne invartim in aceleasi cercuri, iar si iar. Repetam aceleasi greseli la nesfarsit. Poate ca intr-o zi ele vor fi alegerile corecte, poate ca intr-o zi cercurile se vor transforma intr-o spirala pana la cerul meu inalt si ma voi trezi indragostita pentru totdeauna. Pana atunci, nu imi ramane decat sa sper…

Si foaia e tot alba. Fotografia are acelasi zambet. Sunt eu. Eram eu. Il iubeam. Eram indragostita. Cate vieti sa fi trecut de atunci? Dar a fost ieri. Ieri eram copii si ne tineam de mana prin parcuri. Ieri ne calcam pe picioare si radeam si tipam pana aruncau vecinii cu apa de la ferestre. Ieri ne sarutam pe ascuns. Ieri ne indragosteam si mai ca nu lesinam de atata dor. Ieri ne descopeream zambetele si fiecare linie a corpului. Ieri. Azi… azi am ramas cu un dor imens de ieri si cu o foaie goala. Gandurile mi-s departe. Sa ramana acolo si sa-mi lase cuvintele in pace.

Cati dintre voi sunteti indragostiti azi? Si daca nu sunteti azi, incercati sa fiti maine. Priviti cerul. Va va indragosti cu siguranta!

The post As vrea sa fiu eu first appeared on Andreea Ban.

The post 14 februarie albastru si verde first appeared on Andreea Ban.

Si, da, fericirea se simte cel mai bine dimineata. Se simte in zambetul celui iubit, in cafeaua aburinta, in ganguritul copilasului, in privirea catelului, in lumina alba ce abia se naste… O simti si tu zi de zi, dar de cele mai multe ori nu ai timp sa o privesti in ochi, nu ai o secunda sa-i oferi, sa o iei de mana si sa o strangi la piept. Esti prea grabit pentru a fi in stare sa fii fericit o clipa. Alergi spre ziua ce vine, alergi printre minute si ore uitand sa respiri, uitand de tine si te trezesti seara. Te pierzi printre voci ametite si pahare cu lichid colorat. Te topesti intre stele pentru a descoperi o noua dimineata care te imbie la fericire. Cand ii vei da atentie? Maine? Da, mereu maine, niciodata azi.

Am pierdut si pierd la randul meu dimineti minunate, le las sa treaca ca prin vis. Le dorm, le las in urma fara a le privi, sar peste ele si ma avant in agitatia zilelor pentru ca apoi sa-mi para rau, sa le cer, sa le doresc… Dar uneori diminetile mi-s limpezi, vin sa-mi incante simturile, sa ma-nfioare si respir cu nesat aerul tare de la rasarit. Ridic ochii spre cer si multumesc pentru bucuria pe care mi-o ofera. Multumesc pentru fiecare zi cu soare, fiecare zambet si picatura de ploaie. Soarele imi rade cu toate razele si-l iau cu mine… oriunde merg, orice fac. E o parte din mine pe care o dau mai departe cu zambete.

Foto

The post Fericirea diminetilor senine first appeared on Andreea Ban.