As vrea sa fiu eu

time read

Articolul are 650 cuvinte și se citește în 2 minute.

Privesc foaia alba de hartie. Incerc sa adun o mana de ganduri, sa le astern cumva, sa le dau o forma care sa fure o emotie, un zambet sau macar o grimasa. Dar foaia ramane alba. Albul stralucitor care iti taie cheful de orice… Privirea imi cade, fara sa vreau, pe o fotografie. Zambete indragostite isi spun povestea fara a folosi niciun cuvant. Si ma fac sa zambesc. Culoarea lipseste. E doar alb si negru. Mult negru. Si totusi fericirea straluceste din fotografie. As vrea sa fiu eu. As vrea sa fiu indragostita. As vrea ca zambetul meu sa fie al ei si ochii sa-mi straluceasca iar.

Imi caut cuvintele si nu-s. Cerul e albastru. Fara nori, fara nicio umbra. E imens si greu de atata stralucire. Ma opresc din butonat telefonul pentru a scoate ochelarii de soare din geanta. Macar acum sa ma opresc din mers. Privesc cerul si el imi zambeste de deasupra. Rade de mine. Imi aduc aminte de el cand am nevoie de o imagine. Ii fac poza si il privesc de pe telefon. Rade iar de mine. Am uitat sa-l mai privesc in ochi. Il privesc prin tot felul de lentile. „Ar trebui sa te indragostesti” imi spune el usor ironic, „cand esti indragostita iti aduci aminte de mine in fiecare zi”. Ma uit la el prin ochelarii mari si negri, oftez si merg mai departe. Din doua miscari, imaginea albastra e daruita si altora: Priveste cerul!

Centrul vechi. Stradute inguste, piatra cubica, linistea aceea placuta inainte de a se umple terasele. Doi batranei garboviti se plimba mana-n mana. Se plimba sau merg asa cum pot, incet, incet… Incetinesc pasul si ii privesc. Sunt atat de frumosi. Iubirea ii tine tineri, ii face sa pluteasca. Sunt la fel de vechi ca strazile acelea, peticiti si ei, dar au ceva. Au stralucirea aceea pe care doar iubirea celui de langa tine ti-o poate da. „Mi-e dor sa fiu indragostita”, imi spun in gand si gandul e soapta. Se uita amandoi la mine cand trec pe langa ei. Imi zambesc. Simt cum ma inteapa ochii si apoi se umplu de lacrimi. Asta imi doresc si eu. Sa fiu in stare ca peste ani sa-mi pastrez inima tanara si plina de iubire pentru el. As vrea ca peste ani, oricare mi-ar fi dioptriile, sa vad langa mine zambetul frumos, zambetul iubit si anii sa fi trecut doar in calendar.

Cerul s-a facut albastru inchis si apoi negru. Stelele s-au aprins una cate una. Ma asez pe o banca. Scot telefonul si il privesc lung. Nu astept sa sune. Va suna mai tarziu. As vrea sa sun eu, sa-mi spun oful si dorul. As vrea sa spun povestea mea cu „pana la cer si inapoi”, dar mi-e teama. O teama surda si fara sens. Am senzatia ca ne invartim in aceleasi cercuri, iar si iar. Repetam aceleasi greseli la nesfarsit. Poate ca intr-o zi ele vor fi alegerile corecte, poate ca intr-o zi cercurile se vor transforma intr-o spirala pana la cerul meu inalt si ma voi trezi indragostita pentru totdeauna. Pana atunci, nu imi ramane decat sa sper…

Si foaia e tot alba. Fotografia are acelasi zambet. Sunt eu. Eram eu. Il iubeam. Eram indragostita. Cate vieti sa fi trecut de atunci? Dar a fost ieri. Ieri eram copii si ne tineam de mana prin parcuri. Ieri ne calcam pe picioare si radeam si tipam pana aruncau vecinii cu apa de la ferestre. Ieri ne sarutam pe ascuns. Ieri ne indragosteam si mai ca nu lesinam de atata dor. Ieri ne descopeream zambetele si fiecare linie a corpului. Ieri. Azi… azi am ramas cu un dor imens de ieri si cu o foaie goala. Gandurile mi-s departe. Sa ramana acolo si sa-mi lase cuvintele in pace.

Cati dintre voi sunteti indragostiti azi? Si daca nu sunteti azi, incercati sa fiti maine. Priviti cerul. Va va indragosti cu siguranta!