Am descoperit Madridul cu mulți ani în urmă, într-o carte. Mai mult decât a ajunge să văd orașul, mi-am dorit să descopăr cu ochii mei muzeul Prado. Despre el am citit în cartea Și dacă mâine va veni scrisă de Sidney Sheldon. Despre carte vă spun că este una dintre cele care au rămas cu mine de-a lungul anilor. Am citit-o când eram în liceu, am pierdut cartea (dată împrumut, nerecuperată), am regăsit-o și cumpărat-o cu extraodinara sumă de 4lei (pe Ocazii), am recitit-o în cele câteva zile petrecute în Madrid. Cu toți anii care au trecut peste mine, cu toate cărțile citite până acum, nu aveam așteptări de la cărțulia asta cu paginile îngălbenite, un chicklit (zic eu) din anii 80. Am fost surprinsă să retrăiesc bucuria lecturii de care îmi aminteam – am citit capitolul despre Prado chiar în ziua în care am vizitat muzeul. Sunt tare mândă că am putut plimba cartea cu mine în acea zi, mulțumindu-i că mi-a fost călăuză.

Museo del Prado

Am ajuns la Madrid într-o zi de sâmbătă, urma să-mi aniversez cele 37 de primăveri pe străzile orașului la care visam. Am plecat din București pe o vreme închisă, rece, și am ajuns într-un loc cu soare. La puțin timp după ce am aterizat, insigna Serial Readers mi-a căzut într-un canal. Era singura pe care o aveam la mine. Am privit-o lung câteva minute și am întrebat-o de ce nu a căzut cu fața în sus, doar nu era felie de pâine cu unt. Nu mi-a răspuns. Asta e, mi-am zis. Madrid, here I come! Nimic altceva nu mi-a perturbat mini-vacanța, niciun un nor, nicio coadă (erau cozi imense la muzee), nicio durere de nimic. Picioarele nu le-am mai simțit de la un punct încolo, așa ca, da, a fost bine.

Plaza de Neptuno, Madrid

Am stat la un hotel din apropierea muzeului Prado, astfel că ne-a fost ușor să ajungem… oriunde. Am luat pulsul orașului încă din prima zi, m-am îndrăgostit de Madrid din primele ore de mers pe jos, pe străduțe. Nu aveam nicio țintă, dar tot ce-mi vedeau ochii era fericire pură. Am dat peste o piață de cărți, un colț de rai care mă aștepta pe mine. Am studiat lungimea cozii de la Prado și am aflat cum poate fi fentată (se puteau cumpăra bilete de la o agenție din apropiere sau online), am căscat gura la o catedrală în așteptarea miresei. Pe cât de impunătoare era clădirea, pe atât de frumos era alaiul, rochii lungi, strălucitoare, oameni care se mișcau în reluare. Sau poate că mintea mea se mișca aiurea. Cert e că îmi venea să țopăi, sunt aici, sunt aici!

Am ajuns în Piața mare (Plaza Mayor) la un moment dat și am stat la masă până târziu. Urma să fie un concert în aer liber cu ocazia festivalului San Isidro (Fiestas de San Isidro). Am urmărit cum sute de oameni (poate mii – nu știu să apreziez) așteptau să intre. Nu îmbulzeală, nu gălăgie. Am redescoperit ardeii mici, verzi, trași la tigaie, cei pe care i-am savurat în Mallorca. Ce fructe de mare, ce paella, ce orice, ardeii ăia sunt de vis!

Museo del Prado

Și a venit duminică, ziua Prado. Am traversat strada pe la ora 11 am, am trecut pe lângă coada imensă de la bilete și am pătruns în interiorul marelui, minunatului, fascinantului Prado. Am intrat fix ca un gură cască, habar nu aveam încotro să merg, m-am îndreptat spre locul unde mi-a mirosit a semne de carte. Le-am găsit, am luat notițe, apoi, hai. Și cu acest hai al meu, am ajuns pe o scară rulantă care nu ducea nicăieri, cel puțin, nu spre sălile unde trebuia să ajungem. Ne-am rătăcit în Prado, am zis. Da, m-am rătăcit un pic în Prado, ce fericire! Mai departe nu știu exact dacă e chiar ce am trăit sau doar fabulațiile creierului meu. Aveam o hartă a sălilor în care erau expuși pictorii, unii pe care îi știam și îmi doream să le văd picturile cu ochii mei, alții de care doar auzisem și pe care voiam să îi „cunosc”, și mai era Goya, pictorul al cărui tablou urma să fie furat de Tracy, personajul din cartea de care vă spuneam mai sus. Bine, tabloul acesta nu pare să existe, l-am întrebat pe Google, am săpat pe situri dedicate lui Goya, nimic. Cuvintele din carte mă vor bântui mereu: „Și iată, lângă Sabatul Vrăjitoarelor îți lua ochii Puerto.” Am găsit Sabatul Vrăjitoarelor, dar nici urmă de Puerto. Odată ce l-am descoperit pe Goya, am plutit prin restul sălilor. Îmi venea să plâng de fericire: Greco, Tiziano, Caravaggio, Rubens, Mengs, Velazquez, Rembrand sunt doar câțiva dintre pictorii expuși la Prado. Unii mi-au plăcut până la lacrimi, alții mi-au displăcut total. Am admirat tablourile de departe, le-am admirat de aproape, am citit povești, am privit cu mare atenție tușele de culoare care au dat neștere rochiilor din satin și ochilor, și pielii, și firelor de păr. M-am simțit atât de mică în fața capodoperelor pe care le aveam în față, și atât de mare pentru că am ajuns să fiu acolo, în fața lor. Acum câte vieți am citit o carte din biblioteca părinților și am visat cu ochii deschiși la o sală în care un pictor bătrân copia un tablou și care urma să facă mișcarea care avea să lase Prado fără un tablou de Goya? Prado, cel mai bine păzit muzeu din lume.

Juan de Juanes, La Ultima Cena

Am reușit să fac câteva poze în muzeu, deși mi se spusese că nu e voie. Aveam telefonul în mână și, la un moment dat, m-a luat valul. Mâna mea s-a ridicat, am apăsat un buton, apoi m-am mișcat. Am mai apăsat o dată. Era liniște. Nu mai auzeam nimic, nu am auzit nici acel Senorita, no photos. Am simțit o mână pe umăr și atunci am realizat. I’m sorry, am zis. M-am simțit și proastă, și fericită, nu visam. Mâna doamnei care păzea sala în care eram m-a trezit la realitate. Am aruncat telefonul în geantă și am trăit fiecare moment petrecut acolo. Atunci am realizat că de când avem posibilitatea de a imortaliza totul, nu facem decât să imortalizăm. Nu trăim clipa, nu vedem decât ecranul. Mă bucur acum pentru șansa de a vedea totul, de a trăi experiența Prado tablou cu tablou.

Acestea sunt scările din interioul muzeului, cele care duceau la Comoara Delfiului (Treasure of the Dauphin). Mi-am permis să fac o poză (sau mai multe) cu cartea aceasta minunată, neprețuită. Ea mi-a prezentat Prado, eu i-am oferit un tur special în sălile acestui muzeu. La ieșirea din muzeu mi-a sărit în ochi hotelul Ritz, care era în renovare. Uite, am zis, acolo a stat Tracy, de acolo a plănuit totul! Cred că de asta sunt cărțile magice. Ne fac să trăim vieți la care nici nu am fi visat.

Plaza de Cibeles, Madrid

A doua jumătate a zilei am petrecut-o descoperind orașul vechi și orașul nou by bus. Autobuzele care fac turul orașului sunt peste tot. Le poți lua din orice stație de pe traseu, poți coborî când dorești, poți vedea punctele tursitice de la înălțime în doar câteva ore. Am ales să parcurgem ambele trasee unul după celălalt. Nu știu dacă a fost cea mai strălucită idee, dar am bifat rapid mare parte din Madrid. După miile de pași din Prado, oricum nu mai eram în stare să fac prea mulți pași prin oraș.

Toledo

Ziua de 13 mai, ziua mea, am petrecut-o în Toledo. Am luat un autocar din fața hotelului și am ajuns în Toledo pentru a petrece acolo jumătate de zi. Totul a fost pe fugă. Soare arzător, cetatea, uite asta, uite ailaltă, poze, opriri din loc în loc în care ghidul (o domnișoară tare simpatică) ne-a spus povești tare frumoase despre oraș. Am avut fix o oră la dispoziție în care ne-am plimbat de capul nostru. Toate străzile duc în centru, ne-a spus fata. Am ajuns pe străzi neumblate, am avut impresia că ne-am rătăcit, dar am învins. Am ajuns, desigur, în centru. Am prins autocarul și am revenit în Madrid. Mintea îmi stătea la Muzeul de Ceară. Atât și putem pleca acasă, am zis. Muzeul de ceară a fost cireașa de pe tort. Cine și-ar fi imaginat că-mi voi petrece cea de-a 37-a aniversare cu Leonardo di Caprio, Batman, Captain America, Einstein, Charlie Chaplin, MJ, Tom Cruise, Brad Pit, Freddy Krueger și chiar Barack Obama. Da, a fost o zi cu totul specială!

Madrid. A fost dragoste la prima vedere. Am iubit orașul dinainte de a-l cunoaște și acum îl iubesc și mai mult. Am fost întrebată dacă îmi place mai mult decât Barcelona. Ei bine, nu. Barcelona rămâne acolo, în fruntea tuturor – poate pentru că a fost primul oraș pe care l-am vizitat, dar Madrid a primit locul imediat următor. Aș reveni oricând în aceste orașe, am atâtea alte locuri de văzut. Nu de alta, dar nici bine nu am revenit din Madrid că mi-am adus aminte de recomandările primite. Nu am avut timp să vizitez prea multe, dar cele vizitate mi-au mers la inimă. A fost una dintre cele mai frumoase aniversări de până acum. 🙂

Vi se pare, poate, că povestea mea înclină mult spre Prado. Așa este. Prado a fost pentru mine o revelație. Am făcut pași mulți în trecut, în istorie, doar privind niște tablouri. Prezentul s-a evaporat în acele momente și am rămas doar eu și armatele din fața mea, regii și reginele, prințesele, bibliotecile, copiii, îngerașii bucălați și zeii înfometați. Am trăit sute de ani în acele ore. Și, când voi ajunge din nou în Madrid, voi vizita iar minunatul Prado. Îmi doresc să retrăiesc emoția simțită acolo.

Mai multe poze găsiți în albumul pe care l-am urcat pe FB, aici. Enjoy!

PS. Am revenit în București pe o vreme urâtă rău. Fusese furtună. Eu zâmbeam. Avea să iasă soarele și aici.

The post Madrid, orașul descoperit în pagini de carte first appeared on Andreea Ban.

Dar povestea nu începe aici, ci cu un panou al dorințelor. La finalul anului trecut, am urmat sfatul Patriciei (articolul aici) și mi-am lipit pe panou câteva dorințe pe care le doream împlinite anul acesta. New York nu era una dintre ele. Mi-am dorit însă ca anul acesta să mă trezesc mai devreme – cine mă cunoaște, știe că nu îmi iese neam. Poza pe care am lipit-o era cu o cană de cafea aburindă care avea ca fundal marele oraș. Nu am îndrăznit să visez tocmai acolo, voiam doar să mă trezesc la 7 în fiecare dimineață. Cineva acolo sus (sau poate aici jos) s-a gândit să mă surprindă și să mă trimită fix în poză. Timp de două săptămâni, zi de zi, m-am trezit dimineața devreme. Nu zic că eram eu aia plină de viață, dimpotrivă, eram zombi (mai și șchiopătam), dar un zombi cu pleată roz, cu un zâmbet mai mult pe interior, pentru că în exterior eram prea uimită, impresionată pentru a putea schița ceva. Zâmbeam la poze, se știe, așa că probabil nu vă puteți imagina ce față de om bătut aveam dimineața. Eu și dorințele mele!

Bun, panoul dorințelor, vestea că voi pleca la New York pentru un training de două săptămâni, aleargătură pentru pașaport, apoi pentru viză. Emoții. Întrebări. Emoții. Cuvinte de încurajare. Plec la New York. Voi vedea New Yorkul! Orașul lui Carrie – voi fi acolo! Emoții iar. Aș vrea să spun că acum râd de acele zile, dar aș minți. Emoțiile mi-au fost atât de mari, încât mi-am dorit la un moment dat să nu mai plec. Call me crazy, dar așa e. Și, pentru că dorințele se împlinesc, sau poate că Cineva a vrut să-mi dea o lecție, iată cum, în ziua în care am primit viza, am călcat într-o groapă și m-am ales cu o fractură mică, dar care m-a ținut la orizontală până în ziua în care mi-am luat zborul către State. Cum au fost acele zile? Oribile. Piciorul mi se umflase îngrozitor, a trecut prin toate culorile curcubeului și durea ca naiba. După prima săptămână deja mă apucase depresia, nu eram sigură că voi putea pleca. Am putut lucra de acasă și, cumva, mi-am ocupat mintea, dar durerile de picior, de spate, de toate alea, nu-mi dădeau pace. Mergem la New York, mi-a spus șefa mea, te iau cu cârje cu tot. O să fie bine. Nu vreau să încurc, mă smiorcăiam eu. Nu-i nimic, te ducem în Central Park, citești cât ne plimbăm noi. Cuvintele ei mi-au fost ca o mantră, m-am agățat de ele ca cocoșatul de gard. Să citesc în Central Park? Da. Asta pot face. Cu două zile înainte de a pleca, joi, făceam exerciții, reînvățam să merg pe două picioare. Duminică am renunțat la cârjă pentru a putea ține umbrela.

Duminică a fost ziua în care am ajuns în Central Park. Nu am fost lăsată să citesc pe o bancă, ci am mers și am mers, am mers cât nu mersesem în ultimele săptămâni. Inconștientă? Poate. Dar nu eram singură. Îmi venea să plâng de bucurie. Cuvintele “Mergem la New York” deveniseră “Suntem în New York”. Eram copleșită. M-am plimbat pe străzile Manhattanului cu umbrela în mână, schiopătând, și cu un zâmbet imens pe față. Nu îmi aduc aminte multe lucruri din acea zi, dar am pozele care mă ajută să refac traseul urmat.

Începând de luni, mi-am văzut dorința împlinită. M-am trezit înainte de ora 7 în fiecare zi. Nu voi intra în detaliile legate de muncă, dar vă pot spune că a fost una dintre cele mai interesante experiențe pe care le-am trăit. Am lucrat într-un cu totul alt mediu, altă cultură, alt fel de oameni. Dacă am avut frustrări în ceea ce privește limba (și, da, am avut!), în acele săptămâni am reușit să scap de ele. Nu știu de ce, și probabil vi se întâmplă și unora dintre voi, avem această dorință de a vorbi fluent o limbă în condițiile în care nu avem ocazia să o exersăm zi de zi sau măcar din timp în timp. Suntem mai închiși în noi, avem impresia că ei sunt mai buni, mai nu știu cum. Fiind pusă în fața faptului, adică în situația de a vorbi cu colegii americani, am reușit să ies borcanul în care mă închisesem singură. Nu, nu am venit din state visând engleza, tot cu bâlbe o vorbesc, nu îmi găsesc cuvintele pentru că de gândit, gândesc în limba mea. Dar sunt mai relaxată, mult mai relaxată decât eram acum un an și, în mare parte, se datorează cuiva care îmi amintește din timp în timp să răspund la mailuri în engleză. În plus, dacă greșești ceva, un cuvânt, un verb, orice, nu e nimeni care să-ți dea notă mică, poate, cel mult, să te corecteze (am zis mulțumesc pentru asta).

Să revenim la New York. Pentru că am avut cazarea în Long Island, nu am avut parte de marele oraș zi de zi. Au fost, de fapt, doar două zile în care am străbătut Manhattanul. Dar ai atâtea poze, mi-au spus prietenii. Nu aveți idee câte poze pot face dacă am bateria la mine (și spațiu pe telefon, desigur). Mii. Dacă în prima zi de vizitat Manhattan am avut parte de ploaie cât cuprinde, în următoarea vremea a fost de partea noastră. Am avut cer senin și faptul că eram acolo, pe picioarele mele – nu mai aveam nevoie de cârjă de câteva zile deja – era tot ce mi-aș fi putut dori. Restul, obiectivele pe care le-am vizitat au fost bonus după bonus după bonus. M-am bucurat de fiecare metru pătrat de oraș vizitat și, desigur, pozat. Barnes and Noble din care nu aș mai fi plecat, Central Park, Times Square, croaziera Circle Line cu toate podurile din jurul insulei, doamna Statuia Libertății, minunatul muzical de pe Broadway, plimbarea la pas pe multele Avenue, prin magazine…

Filmele și cărțile nu mai sunt ce-au fost. Acum le văd pe toate cu alți ochi. Am fost acolo, strigă fata care a țopăit pentru prima dată pe scările rulante care urcau ușor către Big Apple. Am fost acolo, zice ea când vede un film sau citește o carte în care acțiunea se petrece în New York. Nu visez, nu? Și prietenul imaginar râde.

Tot ce am scris mai sus e rezultatul a două zile. Dincolo de nebunia din oraș, e liniștea din afara lui. Dintre toate cele pe care am avut ocazia să le vizitez sau să le văd din tren sau din mașină, mi-au rămas în suflet Hamptons, farul din Montauk, Port Jefferson și sutele, miile de case pe care le-aș fi pozat una câte una. Vă dau cuvântul meu că nu mi s-a întâmplat niciodată să pozez atâtea case câte am pozat în acele zile. Am mai vizitat orașe frumoase, am văzut case superbe, dar parcă nicăieri nu m-au impresionat precum cele văzute în New York. Știți casele acelea din filme, cele albe, cu peluză în față sau cu gărduleț mic, alb? Cele cu coloane la intrare sau cu garaj și coș de baschet alături? M-am îndrăgostit. Da, m-am îndrăgostit de case. Erau care mai de care mai cochete, mai primitoare. Parcă am pășit în toate filmele pe care le-am văzut de-a lungul vieții.

Cu siguranță, nu toate casele din New York sunt așa. Poate că și oamenii sunt diferiți în alte locuri – am tot auzit povești cu și despre americani nașpa, locuri urâte etc., dar cei pe care i-am întâlnit, cei cu care am interacționat au fost așa cum mi-am imaginat că vor fi. Frumoși, calzi, primitori. S-ar putea să fi selectat creierul meu ce i-a convenit, dar fiecare amintire pe care o am legată de acele zile petrecute peste ocean e luminoasă. E amintirea faptului că și cele mai îndrăznețe dorințe, rostite sau nerostite, se vor împlini.

Dacă ar fi să fac un bilanț al acestui an, nu știu dacă ar mai conta altceva în afara faptului că am fost în New York, pe străzile orașului din SATC, orașul lui Carrie și al prietenelor ei, că am citit pe o plajă din Hamptons și am văzut cu ochii mei hotelul la care a stat Kevin în Home Alone 2. Ziua în care m-am trezit în New York este una dintre cele mai frumoase zile pe care le-am trăit până acum, este locul unde aș reveni oricând pentru că sunt atâtea locuri pe care îmi doresc să le văd sau să le revăd. De asemenea, ziua în care m-am trezit în New York este cea în care am realizat că minunile sunt, de fapt, oamenii de lângă noi, cei cu care împarți bucuriile, cei pe care îi dorești aproape (dar vă despart continente), cei care sunt aproape indiferent de distanța la care se află.

Sunt câteva luni de când am revenit din New York, dar nu am reușit, până acum, să-mi găsesc cuvintele pentu a vă povesti despre acele zile. Am impresia că orice aș scrie, oricât aș scrie, nimic nu poate reda emoțiile care m-au încercat. Am fost întrebată în repetate rânduri cum a fost, dacă aș vrea să trăiesc acolo. Cuvintele mi-au stat în gât așa cum pățesc când trebuie să vorbesc în engleză. A fost minunat, aș reveni, dar nu aș vrea să trăiesc acolo. E o senzație ciudată, de vreau și nu vreau. Prea multe plusuri, prea multe second thoughts.

Dacă ați citit până aici, vă mulțumesc tare mult. Un singur lucru aș vrea să rețineți: minuni se întâmplă și dorințe se împlinesc – să vă faceți un panou al dorințelor. It works!

The post Ziua în care m-am trezit în New York first appeared on Andreea Ban.