Ziua în care m-am trezit în New York

time read

Articolul are 1901 cuvinte și se citește în 6 minute.

Ploua. Vedeam umbrelele cum se deschideau în fața mea. Altele se închideau, iar oamenii coborau grăbiți la metrou. Eram pe scara rulantă, așteptam să mă ducă sus, tot mai sus. Am pășit afară din Penn Station și, pentru o clipă am crezut că visez. Piciorul nu mă mai durea, ploaia era ca praful de zâne, iar eu nu mai știam cine sunt și ce caut acolo. Se spune că primul contact cu Manhattan e copleșitor, clădirile amețitor de înalte, luminile, culorile, tumultul orașului, toate îți dau senzația că te-ai trezit într-un film de la Hollywood. Cam așa a fost și pentru mine.

Dar povestea nu începe aici, ci cu un panou al dorințelor. La finalul anului trecut, am urmat sfatul Patriciei (articolul aici) și mi-am lipit pe panou câteva dorințe pe care le doream împlinite anul acesta. New York nu era una dintre ele. Mi-am dorit însă ca anul acesta să mă trezesc mai devreme – cine mă cunoaște, știe că nu îmi iese neam. Poza pe care am lipit-o era cu o cană de cafea aburindă care avea ca fundal marele oraș. Nu am îndrăznit să visez tocmai acolo, voiam doar să mă trezesc la 7 în fiecare dimineață. Cineva acolo sus (sau poate aici jos) s-a gândit să mă surprindă și să mă trimită fix în poză. Timp de două săptămâni, zi de zi, m-am trezit dimineața devreme. Nu zic că eram eu aia plină de viață, dimpotrivă, eram zombi (mai și șchiopătam), dar un zombi cu pleată roz, cu un zâmbet mai mult pe interior, pentru că în exterior eram prea uimită, impresionată pentru a putea schița ceva. Zâmbeam la poze, se știe, așa că probabil nu vă puteți imagina ce față de om bătut aveam dimineața. Eu și dorințele mele!

Bun, panoul dorințelor, vestea că voi pleca la New York pentru un training de două săptămâni, aleargătură pentru pașaport, apoi pentru viză. Emoții. Întrebări. Emoții. Cuvinte de încurajare. Plec la New York. Voi vedea New Yorkul! Orașul lui Carrie – voi fi acolo! Emoții iar. Aș vrea să spun că acum râd de acele zile, dar aș minți. Emoțiile mi-au fost atât de mari, încât mi-am dorit la un moment dat să nu mai plec. Call me crazy, dar așa e. Și, pentru că dorințele se împlinesc, sau poate că Cineva a vrut să-mi dea o lecție, iată cum, în ziua în care am primit viza, am călcat într-o groapă și m-am ales cu o fractură mică, dar care m-a ținut la orizontală până în ziua în care mi-am luat zborul către State. Cum au fost acele zile? Oribile. Piciorul mi se umflase îngrozitor, a trecut prin toate culorile curcubeului și durea ca naiba. După prima săptămână deja mă apucase depresia, nu eram sigură că voi putea pleca. Am putut lucra de acasă și, cumva, mi-am ocupat mintea, dar durerile de picior, de spate, de toate alea, nu-mi dădeau pace. Mergem la New York, mi-a spus șefa mea, te iau cu cârje cu tot. O să fie bine. Nu vreau să încurc, mă smiorcăiam eu. Nu-i nimic, te ducem în Central Park, citești cât ne plimbăm noi. Cuvintele ei mi-au fost ca o mantră, m-am agățat de ele ca cocoșatul de gard. Să citesc în Central Park? Da. Asta pot face. Cu două zile înainte de a pleca, joi, făceam exerciții, reînvățam să merg pe două picioare. Duminică am renunțat la cârjă pentru a putea ține umbrela.

Duminică a fost ziua în care am ajuns în Central Park. Nu am fost lăsată să citesc pe o bancă, ci am mers și am mers, am mers cât nu mersesem în ultimele săptămâni. Inconștientă? Poate. Dar nu eram singură. Îmi venea să plâng de bucurie. Cuvintele “Mergem la New York” deveniseră “Suntem în New York”. Eram copleșită. M-am plimbat pe străzile Manhattanului cu umbrela în mână, schiopătând, și cu un zâmbet imens pe față. Nu îmi aduc aminte multe lucruri din acea zi, dar am pozele care mă ajută să refac traseul urmat.

Începând de luni, mi-am văzut dorința împlinită. M-am trezit înainte de ora 7 în fiecare zi. Nu voi intra în detaliile legate de muncă, dar vă pot spune că a fost una dintre cele mai interesante experiențe pe care le-am trăit. Am lucrat într-un cu totul alt mediu, altă cultură, alt fel de oameni. Dacă am avut frustrări în ceea ce privește limba (și, da, am avut!), în acele săptămâni am reușit să scap de ele. Nu știu de ce, și probabil vi se întâmplă și unora dintre voi, avem această dorință de a vorbi fluent o limbă în condițiile în care nu avem ocazia să o exersăm zi de zi sau măcar din timp în timp. Suntem mai închiși în noi, avem impresia că ei sunt mai buni, mai nu știu cum. Fiind pusă în fața faptului, adică în situația de a vorbi cu colegii americani, am reușit să ies borcanul în care mă închisesem singură. Nu, nu am venit din state visând engleza, tot cu bâlbe o vorbesc, nu îmi găsesc cuvintele pentru că de gândit, gândesc în limba mea. Dar sunt mai relaxată, mult mai relaxată decât eram acum un an și, în mare parte, se datorează cuiva care îmi amintește din timp în timp să răspund la mailuri în engleză. În plus, dacă greșești ceva, un cuvânt, un verb, orice, nu e nimeni care să-ți dea notă mică, poate, cel mult, să te corecteze (am zis mulțumesc pentru asta).

Să revenim la New York. Pentru că am avut cazarea în Long Island, nu am avut parte de marele oraș zi de zi. Au fost, de fapt, doar două zile în care am străbătut Manhattanul. Dar ai atâtea poze, mi-au spus prietenii. Nu aveți idee câte poze pot face dacă am bateria la mine (și spațiu pe telefon, desigur). Mii. Dacă în prima zi de vizitat Manhattan am avut parte de ploaie cât cuprinde, în următoarea vremea a fost de partea noastră. Am avut cer senin și faptul că eram acolo, pe picioarele mele – nu mai aveam nevoie de cârjă de câteva zile deja – era tot ce mi-aș fi putut dori. Restul, obiectivele pe care le-am vizitat au fost bonus după bonus după bonus. M-am bucurat de fiecare metru pătrat de oraș vizitat și, desigur, pozat. Barnes and Noble din care nu aș mai fi plecat, Central Park, Times Square, croaziera Circle Line cu toate podurile din jurul insulei, doamna Statuia Libertății, minunatul muzical de pe Broadway, plimbarea la pas pe multele Avenue, prin magazine…

Filmele și cărțile nu mai sunt ce-au fost. Acum le văd pe toate cu alți ochi. Am fost acolo, strigă fata care a țopăit pentru prima dată pe scările rulante care urcau ușor către Big Apple. Am fost acolo, zice ea când vede un film sau citește o carte în care acțiunea se petrece în New York. Nu visez, nu? Și prietenul imaginar râde.

Tot ce am scris mai sus e rezultatul a două zile. Dincolo de nebunia din oraș, e liniștea din afara lui. Dintre toate cele pe care am avut ocazia să le vizitez sau să le văd din tren sau din mașină, mi-au rămas în suflet Hamptons, farul din Montauk, Port Jefferson și sutele, miile de case pe care le-aș fi pozat una câte una. Vă dau cuvântul meu că nu mi s-a întâmplat niciodată să pozez atâtea case câte am pozat în acele zile. Am mai vizitat orașe frumoase, am văzut case superbe, dar parcă nicăieri nu m-au impresionat precum cele văzute în New York. Știți casele acelea din filme, cele albe, cu peluză în față sau cu gărduleț mic, alb? Cele cu coloane la intrare sau cu garaj și coș de baschet alături? M-am îndrăgostit. Da, m-am îndrăgostit de case. Erau care mai de care mai cochete, mai primitoare. Parcă am pășit în toate filmele pe care le-am văzut de-a lungul vieții.

Cu siguranță, nu toate casele din New York sunt așa. Poate că și oamenii sunt diferiți în alte locuri – am tot auzit povești cu și despre americani nașpa, locuri urâte etc., dar cei pe care i-am întâlnit, cei cu care am interacționat au fost așa cum mi-am imaginat că vor fi. Frumoși, calzi, primitori. S-ar putea să fi selectat creierul meu ce i-a convenit, dar fiecare amintire pe care o am legată de acele zile petrecute peste ocean e luminoasă. E amintirea faptului că și cele mai îndrăznețe dorințe, rostite sau nerostite, se vor împlini.

Dacă ar fi să fac un bilanț al acestui an, nu știu dacă ar mai conta altceva în afara faptului că am fost în New York, pe străzile orașului din SATC, orașul lui Carrie și al prietenelor ei, că am citit pe o plajă din Hamptons și am văzut cu ochii mei hotelul la care a stat Kevin în Home Alone 2. Ziua în care m-am trezit în New York este una dintre cele mai frumoase zile pe care le-am trăit până acum, este locul unde aș reveni oricând pentru că sunt atâtea locuri pe care îmi doresc să le văd sau să le revăd. De asemenea, ziua în care m-am trezit în New York este cea în care am realizat că minunile sunt, de fapt, oamenii de lângă noi, cei cu care împarți bucuriile, cei pe care îi dorești aproape (dar vă despart continente), cei care sunt aproape indiferent de distanța la care se află.

Sunt câteva luni de când am revenit din New York, dar nu am reușit, până acum, să-mi găsesc cuvintele pentu a vă povesti despre acele zile. Am impresia că orice aș scrie, oricât aș scrie, nimic nu poate reda emoțiile care m-au încercat. Am fost întrebată în repetate rânduri cum a fost, dacă aș vrea să trăiesc acolo. Cuvintele mi-au stat în gât așa cum pățesc când trebuie să vorbesc în engleză. A fost minunat, aș reveni, dar nu aș vrea să trăiesc acolo. E o senzație ciudată, de vreau și nu vreau. Prea multe plusuri, prea multe second thoughts.

Dacă ați citit până aici, vă mulțumesc tare mult. Un singur lucru aș vrea să rețineți: minuni se întâmplă și dorințe se împlinesc – să vă faceți un panou al dorințelor. It works!