O vacanță lungă ca-n copilărie

Satul Breb, Maramures

A fost odată ca niciodată o fată care și-a dorit o vacanță lungă ca-n copilărie. La un moment dat, dorința i s-a împlinit cu vârf și îndesat, a primit o vacanță cât pentru mai mulți ani. Dar vacanța a venit într-un an special, așa că fata noastră își petrece zilele libere acasă. Veți spune că fata nu a avut noroc. Depinde, aș spune eu. Fata se află în fața celei mai frumoase vacanțe din viața ei, una plină de surprize, de nopți albe, de schimbat scutece, de gângureli și alte necunoscute. Nu cred că va avea timp să se gândească la clasicele plecări la mare, la munte sau peste hotare.

Ce vreau să spun, de fapt, e că anul acesta nu mi-a stat gândul la vreo plecare. Pe de-o parte am fost prea ocupată să fiu însărcinată, pe de altă parte am preferat să nu mă expun vreunui risc inutil. Știți voi, pandemie bla bla. Pot să înțeleg dorința celor mulți de a pleca departe, de a-și petrece concediile sub cerul liber, pe nisipul fierbinte sau cocoțați pe creste de munte. Alta fiind situația, gândurile mi-ar fi și mie la mare depărtare de casă. Nu voi intra în polemica legată de plajele pline, de Grecia, de riscurile asumate fără sens, ci vă voi povesti puțin despre mini-vacanța de anul trecut (despre care nu am reușit să scriu decât câteva cuvinte pe Instagram) pentru a atrage un pic atenția spre minunile pe care țara asta le are de oferit.

Maramures

Când eram mică, prin școala generală, aveam impresia că locul unde se agață harta în cui, Sighetu Marmației, e cel mai îndepărtat loc din lume. Să știți că așa este. Am ajuns în alte locuri din lume (pe alt continent chiar), pe calea aerului, da, într-un timp mult mai scurt. Dar, după ce intri în contact cu moroșenii, cu obiceiurile și mâncarea lor, după ce te lași învăluit de căldura cu care ești primit, oboseala acumulată pe drum se evaporă. (am scris aici)

Am ajuns în Maramureș în octombrie 2019. A fost un drum lung și obositor, e adevărat, dar în clipa în care am ajuns la locație – Pensiunea Covaciu (Vadu Izei) –,  ceva s-a schimbat. Eram în altă lume. Îmi scapă numele domnului care ne-a întâmpinat, dar a fost o plăcere să-l avem gazdă zilele acelea. Este genul de om care te cucerește cu poveștile locului, te face să regreți că ai atât de puține zile de stat (fie 2 zile, fie 2 săptămâni). Era trecut de ora 23 când am ajuns, dar ne-a așteptat cu masa pusă, cu ciorbă și sarmale, cu desert și horincă, totul ca la carte. Soția dumnealui s-a dovedit a fi o bucătăreasă de nota 20.

Am avut două zile de plimbări, de bifat pe repede înainte locuri pe care le văzusem în poze sau care ne-au fost recomandate. Eu am avut o singură dorință atunci, dat fiind timpul atât de scurt pe care-l aveam la dispoziție, să vizitez Cimitirul Vesel de la Săpânța.

Cimitirul Vesel de la Săpânța

Cimitirul Vesel de la Săpânța

Îmi plac cimitirele de când mă știu. Poate pentru că obișnuiam să merg cu tataie la cimitirul de peste drum să facem curat la locul de veci, poate pentru că acel cimitir era ca un parc cu o alee superbă de castani, poate pentru că tataie inventa povești pentru numele de pe cruci… Da, cred că poveștile pe care le strânge cimitirul sunt cele care mă fascinează.

Dintre toate cimitirele, cel de la Săpânța e de departe cel mai deosebit pe care l-am văzut până acum. Se poate ca un loc trist să fie vesel? Se pare că da. Poveștile celor care “dorm” acolo, culorile care atrag privirile de departe, turiștii, cerul pe care l-am surprins asortat cu turcoazul bisericii, totul duce cu gândul la veselie. Dar, dacă stai și citești povești, realizezi că nu totul este roz, e doar felul optimist în care au ales unii să plece din viață sau să îi însoțească pe cei dragi. Dacă tataie nu s-ar fi mutat între timp în locul de veci, cred că s-ar fi amuzat să afle că sunt și alții care spun povești în cimitire. (am scris aici)

Am ajuns, iată, la capătul lumii, acela în care se agață harta-n cui. Am realizat încă o dată că înainte de a visa la călătorii peste mări și țări, ar trebui să privesc în interiorul țării. Sunt atâtea locuri minunate de care nu avem habar, atâtea locuri din care te întorci alt om. Am mai vizitat în acele zile Mânăstirea Bârsana, satul Breb, Mânăstirea Peri-Săpânța (aici am aflat că biserica mânăstirii este cea mai înaltă biserică de lemn din lume, având 78m înălțime) și alte locuri pe care le-am văzut și pozat fugitiv, din mașină. Cu tot acest hei-rup, am găsit răgazul să mă pierd în gânduri, în povești. Am realizat că niciun oraș din lume, niciun loc îmbrăcat în betoane și tehnologie nu-mi poate da sentimentul de bine pe care mi-l oferă natura. Veșnicia s-a născut la sat, spunea Lucian Blaga. Eu am regăsit-o în satul Breb, locul unde timpul pare să stea în loc, unde liniștea te învăluie și te îmbie la visare.

Mânăstirea Bârsana (click pe imagine pentru a mări)

Manastirea Barsana

Mânăstirea Peri

Mânăstirea Peri

Manastirea Peri

Satul Breb

Satul Breb

Satul Breb

Satul Breb

La cazare, am avut parte nu numai de mâncare tradițională și povești, dar și ocazia de a proba ținute tradiționale. Am fost moroșence din cap și până-n glezne (încălțările noastre sport, dar asortate, nu se pun!), iar bucuria pe care am simțit-o atunci poate fi egalată doar de o altă vizită la pensiunea cu pricina, la familia care ne-a găzduit, oameni pe care i-am îndrăgit de la prima vedere.

Morosence, Pensiunea Covaciu

Pensiunea Covaciu, Vadu Izei

Morosence, Pensiunea Covaciu

Două zile sunt, cu siguranță, prea puține pentru a ajunge la capătul lumii și înapoi. Dar sunt amintiri de pus în ramă, amintiri care mă atrag spre acele locuri pentru că sunt atâtea de văzut.

Dacă ar fi să alegeți, unde ați pleca anul acesta? Ce locuri minunate din țară recomandați?

Add Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.