Imi caut cuvintele si nu-s. Cerul e albastru. Fara nori, fara nicio umbra. E imens si greu de atata stralucire. Ma opresc din butonat telefonul pentru a scoate ochelarii de soare din geanta. Macar acum sa ma opresc din mers. Privesc cerul si el imi zambeste de deasupra. Rade de mine. Imi aduc aminte de el cand am nevoie de o imagine. Ii fac poza si il privesc de pe telefon. Rade iar de mine. Am uitat sa-l mai privesc in ochi. Il privesc prin tot felul de lentile. „Ar trebui sa te indragostesti” imi spune el usor ironic, „cand esti indragostita iti aduci aminte de mine in fiecare zi”. Ma uit la el prin ochelarii mari si negri, oftez si merg mai departe. Din doua miscari, imaginea albastra e daruita si altora: Priveste cerul!

Centrul vechi. Stradute inguste, piatra cubica, linistea aceea placuta inainte de a se umple terasele. Doi batranei garboviti se plimba mana-n mana. Se plimba sau merg asa cum pot, incet, incet… Incetinesc pasul si ii privesc. Sunt atat de frumosi. Iubirea ii tine tineri, ii face sa pluteasca. Sunt la fel de vechi ca strazile acelea, peticiti si ei, dar au ceva. Au stralucirea aceea pe care doar iubirea celui de langa tine ti-o poate da. „Mi-e dor sa fiu indragostita”, imi spun in gand si gandul e soapta. Se uita amandoi la mine cand trec pe langa ei. Imi zambesc. Simt cum ma inteapa ochii si apoi se umplu de lacrimi. Asta imi doresc si eu. Sa fiu in stare ca peste ani sa-mi pastrez inima tanara si plina de iubire pentru el. As vrea ca peste ani, oricare mi-ar fi dioptriile, sa vad langa mine zambetul frumos, zambetul iubit si anii sa fi trecut doar in calendar.

Cerul s-a facut albastru inchis si apoi negru. Stelele s-au aprins una cate una. Ma asez pe o banca. Scot telefonul si il privesc lung. Nu astept sa sune. Va suna mai tarziu. As vrea sa sun eu, sa-mi spun oful si dorul. As vrea sa spun povestea mea cu „pana la cer si inapoi”, dar mi-e teama. O teama surda si fara sens. Am senzatia ca ne invartim in aceleasi cercuri, iar si iar. Repetam aceleasi greseli la nesfarsit. Poate ca intr-o zi ele vor fi alegerile corecte, poate ca intr-o zi cercurile se vor transforma intr-o spirala pana la cerul meu inalt si ma voi trezi indragostita pentru totdeauna. Pana atunci, nu imi ramane decat sa sper…

Si foaia e tot alba. Fotografia are acelasi zambet. Sunt eu. Eram eu. Il iubeam. Eram indragostita. Cate vieti sa fi trecut de atunci? Dar a fost ieri. Ieri eram copii si ne tineam de mana prin parcuri. Ieri ne calcam pe picioare si radeam si tipam pana aruncau vecinii cu apa de la ferestre. Ieri ne sarutam pe ascuns. Ieri ne indragosteam si mai ca nu lesinam de atata dor. Ieri ne descopeream zambetele si fiecare linie a corpului. Ieri. Azi… azi am ramas cu un dor imens de ieri si cu o foaie goala. Gandurile mi-s departe. Sa ramana acolo si sa-mi lase cuvintele in pace.

Cati dintre voi sunteti indragostiti azi? Si daca nu sunteti azi, incercati sa fiti maine. Priviti cerul. Va va indragosti cu siguranta!

The post As vrea sa fiu eu first appeared on Andreea Ban.

Am plecat ieri in graba, pentru ca asa sunt in ultima perioada – pe fuga si contratimp, pentru a ajunge in centru. Ma astepta iubitul si ma asteptau prietenii. Nu imi place sa intarzii, nu mi-a placut niciodata pentru ca, la randul meu, nu imi place sa astept. Dar cand astept observ si uneori e minunat. Asteptarile au si ele farmecul lor. Nu am iesit bine din scara, ca un omulet matol bine, striga dupa mine sa ii dau un ban. M-a scos pentru o clipa din gandurile mele pentru a ma lasa cu un semn de exclamare pe fata, cerea bani pentru inca o sticla de bere. Serios?! Pentru asta se cerseste acum? Mi-am luat semnul exclamarii si am grabit pasul. La metrou am vazut o fata care plangea. Vorbea la telefon si plangea. M-a intristat imaginea pentru ca ea parca eram eu acum niste ani. Cineva o consola pentru o despartire probabil, cunosc prea bine tonul si lacrimile acelea. I-am spus in soapta ca va trece. Mereu trece. Si va veni altul si altul pana in ziua in care va plange de fericire…

Am coborat scarile de la metrou. Trebuia sa ajung in 10 minute in Centrul Vechi. Minunatul nostru Centru Vechi, locul celor o mie si una de betii si indragosteli. 15 minute mai tarziu eram acolo, in mijlocul orasului, al noului vechi. M-am oprit din drum o clipa si am imbratisat cu privirea cladirile, cheiul, verdele intunecat al parcului, luna care isi palpaia lumina dintre stele palide. Orasul traia, respira, striga a fericire prin ochii frumosilor nebuni – ca-n cartea lui Fanus Neagu, da! Grupuri de galagiosi, de petrecareti, isi croiau drum prin multime, erau multimea prin care ma strecuram eu incet… Si i-am privit pe fiecare incercand parca sa le iau din energie, sa o fac parte din mine. Am zambit. M-am simtit libera si o fericire imensa m-a invaluit ca o aura. Un minut a durat, un minut intreg in care am multumit cerului ca mi-a dat atata bucurie, un minut in care am zambit cat pentru tot anul care inca se mai petrece. Si la capat de drum, la capat de minut era el. Mi-a spus ca a fost mai mult de un minut, ca a urmarit limba ceasului cum s-a invartit o data si inca o data… Daca s-ar fi intors cumva… Nu as vrea sa se intoarca, nici macar o secunda. Fiecare moment trait are farmecul lui. A-l da inapoi, ar insemna sa dau inapoi o parte din mine.

Si seara s-a sfarsit printre prieteni, printre cuvinte si fum de narghilea. S-a sfarsit intr-o tinere de mana si dorinte aruncate din nou catre cer. Si stelele s-au aprins mai tare. Noi le aprindem cu dorintele noastre. In fiecare noapte, de cand e lumea. Orasul s-a stins si el pentru a se aprinde iar si iar cu toate minunile lui.

The post Dorintele aprind stele si orasul straluceste first appeared on Andreea Ban.