Astăzi e o zi specială. S-au împlinit doi ani de la lansarea cărții Încă o dorință. 7 iulie a fost și este o zi magică.

Uneori mă întreb unde s-au dus acești ani, de ce am senzația că timpul zboară mai repede decât ar fi cazul, dar îmi trece repede. Privesc către dorințele împlinite, către micile bucurii care mi-au înseninat și cele mai negre zile și îmi dau seama că timpul este, de fapt, de partea mea. A noastră.

Îmi aduc aminte cu drag de ziua în care am lansat cartea. Emoțiile care m-au încercat atunci revin de fiecare dată când cineva scrie sau îmi scrie despre carte. Sunt valuri de căldură care mi se strâng în piept și coboară în stomac, ca un ghem, pentru a se topi odată cu ultimul cuvânt citit. În urma fiecărei recenzii rămân cu privirea în gol și un zâmbet tâmp pe față. Da, îmi spun, este o poveste minunată.

Zilele trecute eram cu prietenii la terasă. În timp ce băieții se uitau la meci, m-am retras la o masă pentru a citi. Știți cum e când povestea vă prinde, cartea nu mai poate fi lăsată din mână până la final. La un moment dat, mi s-a alăturat o prietenă. Citea Încă o dorință. Povestea din cartea mea a trecut pe planul secund. Am avut ocazia, pentru prima dată, să văd chipul cuiva care-mi citește cartea. Trebuie să vă spun că am avut niște emoții… mai ceva ca cele descrise mai sus. I s-a luminat chipul când a realizat că Ana îl va reîntâlni pe Brian, apoi, cu fiecare pagină, zâmbetul i s-a stins. Da, finalul primei părți m-a răvășit și pe mine atunci când am scris-o, când am corectat-o, când am reeditat-o, mă răvășește chiar și când citesc despre ea în recenzii. Dar a vedea lacrimile în ochii cititorului, uff, e o senzație tare ciudată. Tot ce am putut spune e că „nu e vina mea, nu te uita la mine!” Draga de ea, se uita la mine cu ochii plini de lacrimi. Eu mă făcusem mică pe bancă și încercam să par prinsă în cartea pe care o aveam în mână.

Au trecut doi ani de când Încă o dorință și-a desfăcut aripile și a plecat în lume. Sunt doi ani în care am strâns zeci de recenzii, cele mai multe pozitive. Da, am primit și recenzii negative, dar le-am așezat pe fiecare în lista mea de impresii cu care mă mândresc. Fie că am primit 5 steluțe pe Goodreads, fie că am primit una singură, cartea a fost citită și asta este important.

Astăzi, dragi cititori, vă mulțumesc pentru că ați citit cartea, pentru că ați intrat în lumea Anei și ați visat alături de ea. Ana mea este o visătoare, crede în împlinirea dorințelor, crede în puterea dragostei și a prieteniei. Să credeți, dragilor, în dorințele voastre. Se vor împlini!

În această zi magică de iulie, eu îmi doresc ca Încă o dorință să ajungă în mâinile cât mai multor cititori, să aducă zâmbete și îmbrățișări. Îmi doresc ca anul acesta să fac o nouă donație către Salvați Copiii – misiunea cărții e aceeași (detalii pe site).

Mulțumesc și toate dorințele să vi se împlinească!

——————————-
Dacă acum ați ajuns pe blogul meu, vă invit să descoperiți minunea de carte care a împlinit astăzi doi ani aici: www.incaodorinta.com

Dacă aveți cartea dar vă mănâncă degetele să donați iar, intrați pe siteul Salvați Copiii și puteți dona cât doriți. Detalii aici.

The post Încă o dorință. Doi ani de împliniri first appeared on Andreea Ban.

Personajele, da, sunt inspirate din realitate. Atunci când mă gândesc la ele văd chipurile prietenelor mele și ale iubiților lor – foști sau actuali. Sunt întâmplări din carte care, mai apoi, au devenit realitate. Prietena care a inspirat-o pe Simy are o fetiță și este căsătorită cu (surpriză!) Sorin. Eu am avut ocazia să port o minunată rochie fuchsia la nunta uneia dintre prietenele mele dragi… Miss Valery și-a găsit un „Liviu” și în realitate. Dar cartea este ficțiune. Ceea ce s-a întâmplat după ce am scris ultimul cuvânt este, cum să spun, motiv de bucurie.

Vă invit să citiți mai jos primul capitol al cărții. Vă va convinge să citiți cartea… sau nu. Este o lectură ușoară, așa cum au spus toți cei care au citit-o. Este o carte pentru femei, dar pe care au citit-o și bărbații. Unii au renunțat repede, alții au citit-o și m-au bombardat cu întrebări (spre bucuria mea!).

–––––-

Încă puțin

Într-o zi, Ana se hotărî. Va pleca-n vacanţă. O vacanţă prelungită, undeva unde e linişte şi soare, unde se poate relaxa şi unde nimic nu-i poate alunga zâmbetul de pe chip. Va fi un paradis al ei, în care noţiunea de timp nu e cunoscută. Va uita de ceasul deşteptător, de agitaţia permanentă a oraşului, de vecina surdă care nu realizează că, atunci când se uită la emisiunea lui Diaconescu, are TV-ul dat la maximum. Va uita de îndatoririle zilnice de la muncă şi de termenele-limită exagerate, de genul: „Trebuie finalizat ieri“ sau: „Ce termen mai vrei? Trebuia predat acum patru zile“, va uita de şefa afurisită şi de şeful de personal şi mai ticălos, cocotă masculină! Va uita de tot!

Din cauza stresului, a oboselii, a agitaţiei din ultimele săptămâni, ajunsese să nu se mai recunoască. Se regăsea dimineaţa în oglindă; de fapt, găsea o asemănare între imaginea reflectată şi personajul principal din sutele de poze făcute de-a lungul timpului, dar parcă nu era ea. Parcă privea dintr-un alt unghi, din alt corp, din altă dimensiune, o dimensiune înghesuită într-un borcan în care nu putea respira. Era martora propriei prăbuşiri, una lentă, dar sigură. Cândva, nu de mult, îşi spusese că totul va fi bine, că are o rezistenţă de fier şi că-şi va îndeplini toate sarcinile. Avea o putere de muncă extraordinară, se uimea singură uneori. Cum să te trezeşti în fiecare dimineaţă înainte de 6:00, la 7:00 să fii deja la birou (când alţii poate că de-abia se-ntorc pe partea cealaltă, în somn), până la 8:00 să citeşti deja presa, să-ţi bei cafeaua, să răspunzi la e-mailuri, apoi să… să… să… până târziu, când cei mai mulţi dintre colegi au şi plecat acasă de-o bucată bună de vreme, cum să rezişti aşa? Unii ar spune despre ea că nu este decât o altă obsedată de muncă, habar n-având să trăiască. Programul ei nu se termină după serviciu. Niciodată! Bine. Doar uneori. Dar, în cele mai multe dăţi, programul de muncă trece uşor pe program de „relaxare“: la cafea cu fetele, o întâlnire cu mereu noul şi minunatul iubit, cu amicii la o petrecere nebună, în cluburi, la film. De fiecare dată, ceva nou… şi totuşi, până când?

Acum aude glasurile care-i spun să se mai liniştească, să ia o pauză, să reducă orele de lucru, le aude ca un ecou venit de demult, de nicăieri, de peste tot. Şi mai aude vocea interioară, care-i urlă în urechi: „Astăzi ceri concediu sau îţi dai demisia! Astăzi.“ Ar lua maşina până la serviciu, însă nu e-n stare să deschidă nici măcar o uşă fără să se clatine, dar să mai şi conducă. Mai bine ia un taxi. Străbate vâltoarea oraşului cu cea mai acută lipsă de observaţie. Simţurile-i sunt amorţite. Ea, cea care profita de fiecare clipă trăită, care fura din bucuria celor din jur, care privea cu nesaţ reclamele înşirate pe clădiri, ajunsese să fie absentă, un roboţel care face ce a învăţat şi atât. Giulia îi tot spune ceva de la un timp, dar nu-şi poate aminti ce; Simy o rugase să-i dea un sfat, sau poate că era Daria… şi de ce are-n minte chipul cu păr roşcat al Lisei, când ea e blondă de atât timp?!

– OK, toate astea trebuie să se termine!
– Aţi spus ceva, dom’şoară? se auzi o voce de undeva de departe.
– A… ăăă, nu, nu ştiu…
Oare am început să vorbesc singură? Să gândesc cu voce tare? Ce porcărie!…

Când coborî din taxi, realiză că mersese cu cel mai urât taximetrist pe care-l văzuse vreodată, genul care are nevoie de două scaune când se duce la un film, şi, de asemenea, abia acum auzea muzica, sau zgomotul de manea urlată, ce venea dinspre casetofon. Cafeaua îşi făcea, în sfârşit, efectul. Îi zâmbi cerului în semn de mulţumire, Uneori, e bine să fii dus cu pluta.

Firma era, ca de obicei, pustie. Nici măcar secretara nu era prezentă. De ce vin eu înaintea tuturor? De ce-mi asum toate responsabilităţile astea? Ce sens are? Nu-mi ridică nimeni statuie, nu că mi-ar folosi la ceva.

– O lună de concediu? se auzi câteva ore mai târziu o voce ca un tunet din biroul cel mare.
– Da. Am nevoie. N-am mai avut un concediu ca lumea de doi ani şi nu doar că am nevoie, dar îl şi merit din plin, iar tu ştii asta.
– Da, ştiu. Dar cum să-ţi iei ditamai concediu’? Să fim serioşi! Cine crezi c-o să-ţi facă ţie treaba? Că mai sunt şi alţii plecaţi acum.
– Cu-atât mai mult, am şi eu dreptul la concediu! Multe dintre sarcinile pe care le fac nici măcar nu sunt ale mele, dacă stau să mă gândesc bine. O lună. Cele douăzeci şi unu de zile legale.
– Nu sunt de acord, gata, am zis-o! Poţi să plângi, să mă-njuri, să urli, s-arunci cu ce vrei tu, nu-ţi dau atât de mult concediu!

O clipă de tăcere. Nu se mai foia decât aerul venind în valuri dinspre aparatul agăţat în partea stângă a biroului. Din spate o priveau ochii fulgerători ai doamnei cu pălărie neagră, surprinsă, parcă, de-un pictor nesăbuit.

– Atunci… cred c-a venit momentul să-mi dau demisia.

Stupoare.

– … A, nu! Nu-mi veni cu porcării dintr-astea!
– Nu-i nicio porcărie, e-o hotărâre pe care trebuia s-o iau de mult, dar n-am avut suficient curaj…

Restul dimineţii s-a scurs ca niciodată. Parc-a dispărut dintr-odată toată presiunea. Încă puţin şi voi fi acolo, fără nicio grijă, fără hârţoagele de-aici, fără nebunia asta.

N-a crezut niciodată că-i va fi atât de uşor să-şi strângă lucrurile şi abia acum vedea ce haos era în computer. Fişiere aşezate la-ntâmplare pe desktop, poze, documente, e-mailurile de la Cosmin, necitite de câteva săptămâni – nişte aiureli, dar cândva chiar îşi făcuse timp dimineaţa, la cafea, să zâmbească la citirea fiecăruia. Aproape patru ani de muncă au încăput într-o cutie, una destul de mică, de altfel. Ce trist!

– Ce-i cu faţa asta lungă, Anuşka? Doar pleci în concediu, fată, ce naiba?! îi spuse Mara cu vocea ei piţigăiată.
– Da… într-unul prelungit…
– Ei da! Când o să te-ntorci, o să-ţi găseşti un job mai super ca oricare şi-o să dai uitării toată nebunia de-aici, crede-mă!
– Sper să fie aşa, spuse Ana cu o voce ciudat de tristă şi o îmbrățişă pe Mara, colega mereu bronzată cu care obişnuia să iasă la câte-o ţigară pentru a-şi mai calma puţin nervii.

Trecu de uşa rotativă ce-o enervase de-atâtea ori şi se opri o clipă. Nu se-ntoarse. N-avea un trecut strălucit, după care să privească-n urmă cu nostalgie, n-avea amintiri extraordinare, era, pur şi simplu, un job care astăzi ajunsese la capăt, un job de la care-şi lua „la revedere“ sau, mai bine spus, „adio“. Unii au colegi de care nu se pot despărţi, au parte de petreceri de neuitat imortalizate în mii de fotografii, petreceri de rămas-bun. Doar unii… Respiră adânc şi porni în călătoria numită astăzi-e-prima-zi-din-restul-vieţii.

–––––-

Dacă ați citit cartea, vă mulțumesc din nou!

Pentru cei care acum aflați de carte sau v-au convins cele scrise mai sus, cartea este disponibilă în format e-book (epub, mobi și pdf) pe situl www.incaodorinta.com. Prețul cărții este la alegere. În plus, o parte din suma plătită va fi donată către asociația Salvați Copiii România.

Pe Facebook: https://www.facebook.com/incaodorinta
Impresii de la cititori >>

The post Încă o dorință – primul capitol first appeared on Andreea Ban.

Sambata trecuta ne-am vazut cu oameni dragi si frumosi la cafeneaua La Belle Vie – Cafe-Boutique sa discutam despre eroinele noastre preferate si nu numai.

Intrebarea propusa de invitata noastra Anda Docea (puteti citi articolele ei minunate pe Revista Tango) a fost:tu ce personaj de roman ai fi?

Asa ca am pornit intr-o calatorie interesanta in care nu ne-am oprit doar la personajele feminine in care ne-am regasit, ci am mers mai departe catre cine suntem noi ca femei urbane si cine ne scrie povestile, cine ne mai inspira si cine simtim ca nu ne cunoaste si nu ne intelege deloc in ziua de azi.

Cu fiecare intalnire devenim acel club de carte pe care ni l-am dorit de la inceput. Sunt oameni care revin, care sunt alaturi de noi. Si ce poate fi mai frumos decat sa cobori din online si sa vorbesti cu prietenii tai despre cartile pe care le iubesti, sa afli alte si alte povesti care te vor fascina mai tarziu si de care nu ai fi aflat altfel?

Imi place la nebunie momentul acela in care stam la o cafea, la un ceai si povestim cate si mai cate despre carti si, de ce nu, despre noi. Ma gandesc ca noi suntem, intr-un fel, ceea ce citim. Cartile ne sunt oglinzi si ne sunt porti catre alte vieti.

Sambata am incercat sa raspundem la intrebarea „tu ce personaj de carte ai fi?” si raspunsurile au fost o incantare. Mai multe detalii despre intalnire, dar si raspunsurile primite, personajele feminine care ne-au marcat de-a lungul timpului gasiti aici, pe blogul Serial Readers.

Imagini de la eveniment gasiti aici >>

Le multumesc celor care ne-au fost alaturi la acest eveniment si, in mod special, prietenilor nostri de la Editura Corint si Editura Leda pentru cartile absolut superbe pe care le-au oferit participantilor. De asemenea, le multumesc prietenilor de la cafeneaua La Belle Vie – Cafe-Boutique pentru gazduire – este locul perfect pentru a discuta despre carti. Nu in ultimul rand, ii multumesc Andei Docea pentru ca ne-a fost alaturi. Va recomand sa ii cititi cuvintele minunate pe blog sau in revista Tango. Mie imi merg la suflet.

In incheiere va recomand sa va treceti in agenda urmatoarea intalnire Serial Readers: sambata, 14 decembrie, ora 15.00. Va fi intr-o locatie noua, minunata. Va fi un eveniment foarte, foarte special. Mai multe detalii in curand! Pana atunci, votati cartea lunii decembrie aici: www.serialreaders.com.

The post Serial Readers: Tu ce personaj de carte ai fi? first appeared on Andreea Ban.

In data de 16 noiembrie, ora 15:00, la cocheta cafenea-biblioteca La Belle Vie – Cafe-Boutique, organizam un eveniment special dedicat Cartii Lunii Noiembrie: “Carti chic pentru femeia urbana”.

Impreuna, vom incerca sa raspundem la intrebarea: care sunt eroinele in care ne mai putem regasi inca din romanele clasice, basmele pentru copii sau eroinele contemporane din literatura chick lit, dar si ce tipologii de personaje feminine nu am intalnit inca printre paginile unei carti?

Iata ocazia perfecta pentru a discuta acele carti care ne plac noua, femeile, cartile care ne-au incantat in adolescenta, care ne-au facut sa zambim, sa oftam, sa plangem. Vom povesti despre eroinele noastre preferate, despre relatiile lor, despre viata lor tumultoasa, dar si despre noi, cum ne-au influentat aceste personaje.

Mie mi-a placea tare mult sa aflu care au fost cartile de dragoste care v-au cucerit, daca magia lor s-a stins cu timpul sau inca va mai „bantuie”. Sunt tare curioasa daca ati reusit sa descoperiti in viata de zi cu zi acel ceva pe care il gaseati in carti. Sunt multe de povestit, multe, multe! Oare ne va ajunge o singura intalnire?!

Invitata noastra speciala este Anda Docea, colaborator la Revista Tango. O citesc atat in revista, luna de luna, cat si pe blog. Cuvintele ei imi merg la suflet. O veti indragi, va asigur!

Acestea fiind spuse, va astept cu drag la cel de-al 4-lea eveniment Serial Readers. Va avea loc sambata, 16 noiembrie, ora 15.00, la cafeneaua La Belle Vie – Cafe-Boutique. Ne sustin prietenii nostri de la  Editura Leda si Editura Corint.

Mai multe detalii despre locatie si rezervari gasiti pe blogul Serial Readers, aici: http://blog.serialreaders.com/2013/10/eveniment-cartea-lunii-noiembrie-carti-chic-pentru-femeia-urbana/ sau pe pagina evenimentului, aici:  https://www.facebook.com/events/194212850765916/.

The post Luna aceasta discutam despre „Carti chic pentru femeia urbana”! first appeared on Andreea Ban.