time read
Am fost întrebată în nenumărate rânduri despre ce este vorba în carte ( www.incaodorinta.com ), am mai fost întrebată dacă personajele și întâmplările sunt reale. Cei care mă cunosc personal m-au întrebat de ce am ales așa o soartă pentru un personaj sau altul. Am zâmbit. Zâmbesc ori de câte ori cartea e citită.
Personajele, da, sunt inspirate din realitate. Atunci când mă gândesc la ele văd chipurile prietenelor mele și ale iubiților lor – foști sau actuali. Sunt întâmplări din carte care, mai apoi, au devenit realitate. Prietena care a inspirat-o pe Simy are o fetiță și este căsătorită cu (surpriză!) Sorin. Eu am avut ocazia să port o minunată rochie fuchsia la nunta uneia dintre prietenele mele dragi… Miss Valery și-a găsit un „Liviu” și în realitate. Dar cartea este ficțiune. Ceea ce s-a întâmplat după ce am scris ultimul cuvânt este, cum să spun, motiv de bucurie.
Vă invit să citiți mai jos primul capitol al cărții. Vă va convinge să citiți cartea… sau nu. Este o lectură ușoară, așa cum au spus toți cei care au citit-o. Este o carte pentru femei, dar pe care au citit-o și bărbații. Unii au renunțat repede, alții au citit-o și m-au bombardat cu întrebări (spre bucuria mea!).
–––––-
Încă puțin
Într-o zi, Ana se hotărî. Va pleca-n vacanţă. O vacanţă prelungită, undeva unde e linişte şi soare, unde se poate relaxa şi unde nimic nu-i poate alunga zâmbetul de pe chip. Va fi un paradis al ei, în care noţiunea de timp nu e cunoscută. Va uita de ceasul deşteptător, de agitaţia permanentă a oraşului, de vecina surdă care nu realizează că, atunci când se uită la emisiunea lui Diaconescu, are TV-ul dat la maximum. Va uita de îndatoririle zilnice de la muncă şi de termenele-limită exagerate, de genul: „Trebuie finalizat ieri“ sau: „Ce termen mai vrei? Trebuia predat acum patru zile“, va uita de şefa afurisită şi de şeful de personal şi mai ticălos, cocotă masculină! Va uita de tot!
Din cauza stresului, a oboselii, a agitaţiei din ultimele săptămâni, ajunsese să nu se mai recunoască. Se regăsea dimineaţa în oglindă; de fapt, găsea o asemănare între imaginea reflectată şi personajul principal din sutele de poze făcute de-a lungul timpului, dar parcă nu era ea. Parcă privea dintr-un alt unghi, din alt corp, din altă dimensiune, o dimensiune înghesuită într-un borcan în care nu putea respira. Era martora propriei prăbuşiri, una lentă, dar sigură. Cândva, nu de mult, îşi spusese că totul va fi bine, că are o rezistenţă de fier şi că-şi va îndeplini toate sarcinile. Avea o putere de muncă extraordinară, se uimea singură uneori. Cum să te trezeşti în fiecare dimineaţă înainte de 6:00, la 7:00 să fii deja la birou (când alţii poate că de-abia se-ntorc pe partea cealaltă, în somn), până la 8:00 să citeşti deja presa, să-ţi bei cafeaua, să răspunzi la e-mailuri, apoi să… să… să… până târziu, când cei mai mulţi dintre colegi au şi plecat acasă de-o bucată bună de vreme, cum să rezişti aşa? Unii ar spune despre ea că nu este decât o altă obsedată de muncă, habar n-având să trăiască. Programul ei nu se termină după serviciu. Niciodată! Bine. Doar uneori. Dar, în cele mai multe dăţi, programul de muncă trece uşor pe program de „relaxare“: la cafea cu fetele, o întâlnire cu mereu noul şi minunatul iubit, cu amicii la o petrecere nebună, în cluburi, la film. De fiecare dată, ceva nou… şi totuşi, până când?
Acum aude glasurile care-i spun să se mai liniştească, să ia o pauză, să reducă orele de lucru, le aude ca un ecou venit de demult, de nicăieri, de peste tot. Şi mai aude vocea interioară, care-i urlă în urechi: „Astăzi ceri concediu sau îţi dai demisia! Astăzi.“ Ar lua maşina până la serviciu, însă nu e-n stare să deschidă nici măcar o uşă fără să se clatine, dar să mai şi conducă. Mai bine ia un taxi. Străbate vâltoarea oraşului cu cea mai acută lipsă de observaţie. Simţurile-i sunt amorţite. Ea, cea care profita de fiecare clipă trăită, care fura din bucuria celor din jur, care privea cu nesaţ reclamele înşirate pe clădiri, ajunsese să fie absentă, un roboţel care face ce a învăţat şi atât. Giulia îi tot spune ceva de la un timp, dar nu-şi poate aminti ce; Simy o rugase să-i dea un sfat, sau poate că era Daria… şi de ce are-n minte chipul cu păr roşcat al Lisei, când ea e blondă de atât timp?!
– OK, toate astea trebuie să se termine!
– Aţi spus ceva, dom’şoară? se auzi o voce de undeva de departe.
– A… ăăă, nu, nu ştiu…
Oare am început să vorbesc singură? Să gândesc cu voce tare? Ce porcărie!…
Când coborî din taxi, realiză că mersese cu cel mai urât taximetrist pe care-l văzuse vreodată, genul care are nevoie de două scaune când se duce la un film, şi, de asemenea, abia acum auzea muzica, sau zgomotul de manea urlată, ce venea dinspre casetofon. Cafeaua îşi făcea, în sfârşit, efectul. Îi zâmbi cerului în semn de mulţumire, Uneori, e bine să fii dus cu pluta.
Firma era, ca de obicei, pustie. Nici măcar secretara nu era prezentă. De ce vin eu înaintea tuturor? De ce-mi asum toate responsabilităţile astea? Ce sens are? Nu-mi ridică nimeni statuie, nu că mi-ar folosi la ceva.
– O lună de concediu? se auzi câteva ore mai târziu o voce ca un tunet din biroul cel mare.
– Da. Am nevoie. N-am mai avut un concediu ca lumea de doi ani şi nu doar că am nevoie, dar îl şi merit din plin, iar tu ştii asta.
– Da, ştiu. Dar cum să-ţi iei ditamai concediu’? Să fim serioşi! Cine crezi c-o să-ţi facă ţie treaba? Că mai sunt şi alţii plecaţi acum.
– Cu-atât mai mult, am şi eu dreptul la concediu! Multe dintre sarcinile pe care le fac nici măcar nu sunt ale mele, dacă stau să mă gândesc bine. O lună. Cele douăzeci şi unu de zile legale.
– Nu sunt de acord, gata, am zis-o! Poţi să plângi, să mă-njuri, să urli, s-arunci cu ce vrei tu, nu-ţi dau atât de mult concediu!
O clipă de tăcere. Nu se mai foia decât aerul venind în valuri dinspre aparatul agăţat în partea stângă a biroului. Din spate o priveau ochii fulgerători ai doamnei cu pălărie neagră, surprinsă, parcă, de-un pictor nesăbuit.
– Atunci… cred c-a venit momentul să-mi dau demisia.
Stupoare.
– … A, nu! Nu-mi veni cu porcării dintr-astea!
– Nu-i nicio porcărie, e-o hotărâre pe care trebuia s-o iau de mult, dar n-am avut suficient curaj…
Restul dimineţii s-a scurs ca niciodată. Parc-a dispărut dintr-odată toată presiunea. Încă puţin şi voi fi acolo, fără nicio grijă, fără hârţoagele de-aici, fără nebunia asta.
N-a crezut niciodată că-i va fi atât de uşor să-şi strângă lucrurile şi abia acum vedea ce haos era în computer. Fişiere aşezate la-ntâmplare pe desktop, poze, documente, e-mailurile de la Cosmin, necitite de câteva săptămâni – nişte aiureli, dar cândva chiar îşi făcuse timp dimineaţa, la cafea, să zâmbească la citirea fiecăruia. Aproape patru ani de muncă au încăput într-o cutie, una destul de mică, de altfel. Ce trist!
– Ce-i cu faţa asta lungă, Anuşka? Doar pleci în concediu, fată, ce naiba?! îi spuse Mara cu vocea ei piţigăiată.
– Da… într-unul prelungit…
– Ei da! Când o să te-ntorci, o să-ţi găseşti un job mai super ca oricare şi-o să dai uitării toată nebunia de-aici, crede-mă!
– Sper să fie aşa, spuse Ana cu o voce ciudat de tristă şi o îmbrățişă pe Mara, colega mereu bronzată cu care obişnuia să iasă la câte-o ţigară pentru a-şi mai calma puţin nervii.
Trecu de uşa rotativă ce-o enervase de-atâtea ori şi se opri o clipă. Nu se-ntoarse. N-avea un trecut strălucit, după care să privească-n urmă cu nostalgie, n-avea amintiri extraordinare, era, pur şi simplu, un job care astăzi ajunsese la capăt, un job de la care-şi lua „la revedere“ sau, mai bine spus, „adio“. Unii au colegi de care nu se pot despărţi, au parte de petreceri de neuitat imortalizate în mii de fotografii, petreceri de rămas-bun. Doar unii… Respiră adânc şi porni în călătoria numită astăzi-e-prima-zi-din-restul-vieţii.
–––––-
Dacă ați citit cartea, vă mulțumesc din nou!
Pentru cei care acum aflați de carte sau v-au convins cele scrise mai sus, cartea este disponibilă în format e-book (epub, mobi și pdf) pe situl www.incaodorinta.com. Prețul cărții este la alegere. În plus, o parte din suma plătită va fi donată către asociația Salvați Copiii România.
Pe Facebook: https://www.facebook.com/incaodorinta
Impresii de la cititori >>
Add Comment