Mi-am inceput anii de liceu preferand verdele. Il iubeam. Mi-ar fi placut sa-mi vopsesc si parul in verde, numai sa port cu mine culoarea peste tot. Verdele e viata. Iar rosul… uffff! A devenit cea mai frumoasa culoare de pe pamant. Rosu e soarele la apus, e cel mai frumos trandafir, e inima si iubirea. Iar combinatia de rosu cu verde e divina. Imaginati-va un cires… fructe coapte si frunze…

Si, cu toate ca am doua culori care nu-si vor pierde rangul niciodata, am perioade in care cate o culoare se ridica mai presus de toate celalalte. Astfel ca am avut momentul turcoaz, momentul portocaliu si, mai apoi, din nou turcoaz. Am avut un moment galben, unul violet si un prelungit moment fucsia. A fost si momentul albastru electric. Acum sunt undeva intre culori… intre violet si fucsia.

Sunt momente care pot dura ani. Pot face pasiune pentru o culoare si aceasta imi sare in ochi, ma cucereste, ma fascineaza. Culorile dau stari de spirit, aduc fericiri mici si intense. Nu degeaba ma incanta fraza „portocaliu in multe culori”, imi suna ca o explozie de culoare, de viata, de frumos. Imi suna a rasete vesele de copii. Daca ma veti intreba care mi-e culoarea preferata voi spune mereu „rosu si verde, dar…” si voi alatura culoarea momentului, bucuria mea.

Nu voi intelege niciodata de ce unii spun ca negru sau alb le-ar fi culori preferate… Din cate imi aduc aminte, la scoala am invatat ca alb si negru sunt nonculori. Cine ar vrea sa aiba ca si culoare preferata o nonculoare? Pot fi si ele stari de spirit… cumva. Haideti sa ne rezumam totusi la culorile curcubeului si la derivatele acestora. Sunt mai de viata!

The post Tie ce culoare iti place? first appeared on Andreea Ban.

Candva demult am vazut un curcubeu. Am descoperit o stralucire colorata si m-am oprit din drumul meu pentru a-i capta imaginea pe retina. Era acolo sus, maret, deasupra unui camp de floarea-soarelui. Isi stralucea culorile intr-o transparenta hiptnotica. Nu ma mai puteam misca. Il priveam, ma privea. „Sa mergem” mi-a spus o voce venita parca din alta lume. Am facut un pas si apoi altul catre maretia de culori. „Trebuie sa ajung la capatul lui, trebuie” am spus in soapta sau in gand. Am plecat singura, am plecat visand, am plecat sperand. In jurul meu zambeau florile galbene si fluturii ma insoteau – mici ca niste curcubee vesele si colorate isi palpaiau aripile in jurul meu, isi zburau fericirile catre el… Am ajuns la un rau cu pesti ciudati si alge albastrui. Vorbeau, cantau. „Oare?! Cum e posibil?” M-am apropiat si mi-am intins mana catre ei. Si-au scos capsoarele din apa si mi-au zambit. Unul a sarit pe-o piatra si s-a transformat intr-o sirena. Stralucea in lumina curcubeului si canta, mai tare, mai lin. Un somn de catifea mi-a ademenit pleoapele si am vrut sa ma asez, sa alunec in somn, in vis. Fluturii au prins a ma trezi ca o pala de vant. „Vrea sa te pacaleasca” mi-au spus cu o soapta. Am sarit peste rau lansand sirena in urma cu amagirea ei. Curcubeul era aproape si eu gata sa-l ating.

Cu fiecare pas fluturii mei se stingeau. Am ajuns acolo singura. O poiana de lumina, o poiana de culoare. In spate era totul galben de atatea flori de soare, in fata nu stiu. Stralucire? Visare? Poate era doar verde si eu, ametita de fluturi si de cerul lacrima, vedeam in mii si mii de culori. Am mers inainte. Vroiam sa stiu, sa vad. Am atins fiecare frunza si petala de floare si ele, in urma mea se inchideau. O clipa am privit inapoi si stralucirea disparea. „Poate ca ar trebui sa plec, sa ma intorc…” dar acolo era deja departe. Inca un pas, inca doi. Am ajuns. Capat de drum, capat de curcubeu. O libelula verde isi canta zumzaitul lenes si se rotea deasupra unei balti… „Doar atat?” m-am trezit intreband. Si libelula s-a oprit. Am incetat sa mai respir, ea a uitat sa mai dea din aripi si a picat. Am vrut sa o ajut dar s-a transformat intr-o pasare, o fata, un nene cu barba, un inorog, o sirena, un copac, o banca, o plasmuire a imaginatiei mele. „Opreste-te!” am spus „ia o forma, te rog”. „Poate ar trebui sa te gandesti tu la o singura forma, un chip, o imagine…” s-a auzit o voce. Am incercat, insa „chipurile” au continuat sa se schimbe si nu ma puteam agata de nimic. „Vezi, e totul in mintea ta, e totul…”. „O oglinda!” am spus.

Oglinda mi s-a asezat in fata ca o poveste. Si am zambit, dar nu era zambetul meu. Era zambetul unui trandafir. Am atins luciul ce ma despartea de el si trandafirul s-a miscat, s-a apropiat de mine. „Spune-mi trandafirule, de ce te vad pe tine si de unde vine curcubeul?” O furtuna de lumina m-a invaluit intr-o clipa. Un pas inapoi si curcubeul meu s-a spart intr-o mie de bucati. Il priveam nedumerita cum cade peste mine, peste tot. Doar o secunda, doar o intrebare si minunea s-a dus, s-a facut toata cioburi… m-am aplecat sa le ating. Am ametit.

„Sa mergem” s-a auzit din nou vocea. „Ai patit ceva? Te simti bine?” m-a intrebat. Niste ochi frumosi ma priveau de sus. Eu eram jos, adunam nisip, adunam ceva ce stralucea pe marginea soselei. Am tacut. Daca i-as fi spus m-ar fi crezut putin nebuna… sau poate ca mai mult. Cine stie? Poate doar trandafirul…

Acum miroase din nou a flori de tei si simt un dor nebun sa plec departe, sa-mi caut curcubeul. El nu e destinatie, e doar un drum. De unde vine? Din vise, din dorinte, din eter. E aer si lumina. E poveste. E povestea pe care o desenam noi in fiecare zi cu fiecare secunda. Suntem noi. Cum ar fi viata fara noi? Ar fi trista si cenusie asa cum ploaia fara curcubeu e doar ploaie. Am strans cateva cioburi de curcubeu aici, intr-un pahar, si cand ploua arunc cate unul. Un curcubeu mic si colorat va straluci pentru mine si-mi va desena un drum. Mereu unul nou.

Ma intreb cine a mai vazut curcubeul… Ioana mi-a spus ca l-a vazut si ea. Poate Lotus, poate Josephine? Poate tu…

The post Cioburi de curcubeu first appeared on Andreea Ban.

Visul a tacut. Mana a pipait perna de alaturi, era goala, visul nu era. A oftat in somn si s-a intors pe carari prafuite intr-un vis ciudat, altul. Mereu altul. Oameni colorati s-au asternut in cale, zambete vesele si copii balon cu voci subtiri. Pluteau cu totii intr-un nor ciudat, ca pulberea de pe drumurile de tara. Dar era galbuie, ca polenul si ei, oamenii, erau albinele venite sa le ia pe talpi si sa le duca departe, din floare in floare.

S-a trezit zambind. Avea parul ravasit, un auriu ce-i inconjura fata frumoasa, rotunda. O clipa s-a privit in oglinda si apoi a ras cum face mereu. Era fata ei de somn, de vis fara sfarsit, de dorinta ascunsa.

Luna era acum soare si razele ii luceau in plete. A plecat sa-si caute visul si oamenii colorati. O rochita galbena, usoara, ii dansa pe langa corp. Era norul ei pufos, ca o speranta. Pas cu pas s-a avantat in lume dar lumea era gri, fetele erau plate desenate de un pictor cubist. Totul era linie si punct. Nici macar o curba!

– Daca as avea o pensula, v-as colora pe toti in curcubee mici si vesele, a spus ea incet ca o rugaciune.

O fetita cu fata ca o luna plina si codite mici si roscovane a suflat printr-un cerc. Buline colorate au plecat spre ea in cel mai vesel dans, mingiute de lumina au plecat nebune spre ea, spre cer si spre pamant. Au plecat sa cucereasca lumea. A intins mana si in palma i s-a asezat usor si transparent un balonas… s-a spart intr-o explozie de lumina si o pensula magica i-a cazut la picioare colorandu-i rochia in mii si mii de stropi luminosi.

S-a aplecat incet, nesigura privind in stanga si in dreapta. A atins pensula mai intai cu degetul, apoi a ridicat-o usor… din ea scaparau stropi de lumina ca puful de papadie. S-a ridicat. A privit in jur cum baloanele pluteau in aer in jocuri de lumini iar oamenii erau papusi de carpa printre ele, papusi cu priviri albe si linii drepte in loc de buze.

– Va colorez pe toti acum… spuse ea, va colorez si veti zambi! striga apoi capatand putere si un ras puteric ii scapa fara sa vrea.

Ridica pensula in timp ce radea si incepu sa danseze un dans ciudat al vantului, dansul bulinelor colorate si al frunzelor de toamna. Stropi de lumina plecara ca o ploaie si se lipira de fetele fara viata, de  hainele cenusii, de privirile albe. Din mana ei zbura speranta si bucuria, zambetul si el. Ii colora pe toti rand pe rand si ziua se facu poveste.

Ziua se sfarsi in noaptea neagra cu stele multe. Luna se cocota ca o matroana acolo sus si incepu a-si arunca lumina argintie peste lume. Ea se opri in fata oglinzii o clipa…

– Offf, iar sunt alba… un zambet obosit i se asternu pe fata. V-am dat culoarea mea voua, oameni frumosi, oameni colorati, curcubeele mele frumoase. Ma asteptati acum in vis… pana in zori…apoi va veti topi ca baloanele de sapun, unul cate unul… Suntem cu totii baloane de sapun, picaturi de lumina si de viata. Suntem sperante…

The post Suntem baloane de sapun first appeared on Andreea Ban.