Cioburi de curcubeu

time read

Articolul are 812 cuvinte și se citește în 3 minute.

Soare. Doar soare si cer senin. Ploile revin din cand in cand si imbraca stelele cu nori. Parfumul teilor se ridica mai cu putere in aer si ne imbraca visele cu stralucire si diminetile in voie buna. Dupa fiecare ploaie nocturna ma trezesc dimineata si primesc parfumul de flori de tei in camera, il inspir cu nesat ca pe un drog pretios.

Candva demult am vazut un curcubeu. Am descoperit o stralucire colorata si m-am oprit din drumul meu pentru a-i capta imaginea pe retina. Era acolo sus, maret, deasupra unui camp de floarea-soarelui. Isi stralucea culorile intr-o transparenta hiptnotica. Nu ma mai puteam misca. Il priveam, ma privea. „Sa mergem” mi-a spus o voce venita parca din alta lume. Am facut un pas si apoi altul catre maretia de culori. „Trebuie sa ajung la capatul lui, trebuie” am spus in soapta sau in gand. Am plecat singura, am plecat visand, am plecat sperand. In jurul meu zambeau florile galbene si fluturii ma insoteau – mici ca niste curcubee vesele si colorate isi palpaiau aripile in jurul meu, isi zburau fericirile catre el… Am ajuns la un rau cu pesti ciudati si alge albastrui. Vorbeau, cantau. „Oare?! Cum e posibil?” M-am apropiat si mi-am intins mana catre ei. Si-au scos capsoarele din apa si mi-au zambit. Unul a sarit pe-o piatra si s-a transformat intr-o sirena. Stralucea in lumina curcubeului si canta, mai tare, mai lin. Un somn de catifea mi-a ademenit pleoapele si am vrut sa ma asez, sa alunec in somn, in vis. Fluturii au prins a ma trezi ca o pala de vant. „Vrea sa te pacaleasca” mi-au spus cu o soapta. Am sarit peste rau lansand sirena in urma cu amagirea ei. Curcubeul era aproape si eu gata sa-l ating.

Cu fiecare pas fluturii mei se stingeau. Am ajuns acolo singura. O poiana de lumina, o poiana de culoare. In spate era totul galben de atatea flori de soare, in fata nu stiu. Stralucire? Visare? Poate era doar verde si eu, ametita de fluturi si de cerul lacrima, vedeam in mii si mii de culori. Am mers inainte. Vroiam sa stiu, sa vad. Am atins fiecare frunza si petala de floare si ele, in urma mea se inchideau. O clipa am privit inapoi si stralucirea disparea. „Poate ca ar trebui sa plec, sa ma intorc…” dar acolo era deja departe. Inca un pas, inca doi. Am ajuns. Capat de drum, capat de curcubeu. O libelula verde isi canta zumzaitul lenes si se rotea deasupra unei balti… „Doar atat?” m-am trezit intreband. Si libelula s-a oprit. Am incetat sa mai respir, ea a uitat sa mai dea din aripi si a picat. Am vrut sa o ajut dar s-a transformat intr-o pasare, o fata, un nene cu barba, un inorog, o sirena, un copac, o banca, o plasmuire a imaginatiei mele. „Opreste-te!” am spus „ia o forma, te rog”. „Poate ar trebui sa te gandesti tu la o singura forma, un chip, o imagine…” s-a auzit o voce. Am incercat, insa „chipurile” au continuat sa se schimbe si nu ma puteam agata de nimic. „Vezi, e totul in mintea ta, e totul…”. „O oglinda!” am spus.

Oglinda mi s-a asezat in fata ca o poveste. Si am zambit, dar nu era zambetul meu. Era zambetul unui trandafir. Am atins luciul ce ma despartea de el si trandafirul s-a miscat, s-a apropiat de mine. „Spune-mi trandafirule, de ce te vad pe tine si de unde vine curcubeul?” O furtuna de lumina m-a invaluit intr-o clipa. Un pas inapoi si curcubeul meu s-a spart intr-o mie de bucati. Il priveam nedumerita cum cade peste mine, peste tot. Doar o secunda, doar o intrebare si minunea s-a dus, s-a facut toata cioburi… m-am aplecat sa le ating. Am ametit.

„Sa mergem” s-a auzit din nou vocea. „Ai patit ceva? Te simti bine?” m-a intrebat. Niste ochi frumosi ma priveau de sus. Eu eram jos, adunam nisip, adunam ceva ce stralucea pe marginea soselei. Am tacut. Daca i-as fi spus m-ar fi crezut putin nebuna… sau poate ca mai mult. Cine stie? Poate doar trandafirul…

Acum miroase din nou a flori de tei si simt un dor nebun sa plec departe, sa-mi caut curcubeul. El nu e destinatie, e doar un drum. De unde vine? Din vise, din dorinte, din eter. E aer si lumina. E poveste. E povestea pe care o desenam noi in fiecare zi cu fiecare secunda. Suntem noi. Cum ar fi viata fara noi? Ar fi trista si cenusie asa cum ploaia fara curcubeu e doar ploaie. Am strans cateva cioburi de curcubeu aici, intr-un pahar, si cand ploua arunc cate unul. Un curcubeu mic si colorat va straluci pentru mine si-mi va desena un drum. Mereu unul nou.

Ma intreb cine a mai vazut curcubeul… Ioana mi-a spus ca l-a vazut si ea. Poate Lotus, poate Josephine? Poate tu…