Fericirea stă în lucurile mărunte

time read

Articolul are 1380 cuvinte și se citește în 5 minute.

Nu-mi aduc aminte să fi plâns vreodată pentru o jucărie, cel puțin nu în fața părinților. Dar mă atașam de ele, de jucăriile mele, de parcă aveau viață. Le-aș fi ținut alături de mine ziua și noaptea, cum altfel să fi ajuns să dorm cu tricicleta? Aveam câțiva anișori, îmi povestea mama, când am primit în dar o minune de tricicletă. Îmi aduc aminte că pe tabla albă care înlocuia spițele erau pictate buline roșii. Era o bijuterie. Și, da, mi-a fost atât de dragă, încât, în prima noapte bijuteria roșie a dormit cu mine în pat. Nu ar fi primul caz de acest gen. Mi s-a întâmplat să îndrăgesc în timp păpuși, ursuleți, chiar și primii pantofi sport pe care îi numeam cu mândrie adidași. Jucăriile, lucrurile mele aveau viață iar eu voiam ca ele să fie fericite.

O amintire frumoasă, apropo de reclama cu murdărirea este bună, este cea în care găteam pentru păpuși. Și nu neapărat partea cu gătitul era importantă, cât momentele în care trebuia să spălăm vasele. Eram la bunici, căci mare parte din copilărie am petrecut-o la țară. Era toamnă. Ploua în fiecare zi, însă, cum se oprea ploaia, ieșeam la joacă. Mamaie îmi striga de fiecare dată să am grijă să nu cad, să nu mă murdăresc, să nu… După atâtea să nu-uri ajunsesem să le știu pe de rost și să le repet odată cu ea, în gând. Râdeam. Bine, mamaie!, spuneam înainte să trag poarta după mine. Aveam grijă, e drept. Dar cum ploaia își făcuse de cap, noroiul era la tot pasul. Oricât aș fi vrut să am grijă, tot mă afundam cu cizmele până la glezne. Totuși, nu asta a fost problema, ci pasiunea cu care spălam vasele împreună cu prietenele mele.

După ce preparasem diverse feluri de mâncare, chiftele, sarmale, friptane și alte bunătăți – din noroi, desigur – ne-am pus pe spălat bucățile de farfurii, străchini și alte vase ciobite pe care le găsiserăm aruncate. În șanțul din fața curții se strânsese apă de ploaie, era un mic lac de acumulare dacă e să privesc cu ochii de atunci. Apa, curată la început, s-a tulburat pe măsură ce spălam una alta, ajungând după un timp să fie un mâl gros în care ne vâram mâinile până la coate. Vă închipuiți că am început să ne stropim, să aruncăm cu pietre în apa aceea? Ei bine, nu, nu de această dată. Intenționam să nu o supăr pe mamaie, mantra cu „să nu…” îmi răsuna în minte. A fost o clipă de neatenție, o clipă în care m-am trezit îngenunchiată în mâl. Blup, și un clipocit, apoi am simțit apa rece cum se insinuează prin țesătura pantalonilor mei pestriți. Nu mai știu cum a reacționat mamaie, am rămas cu amintirea acelei clipe și râsetele copiilor din jur. Și, ca fapt divers, am spălat toate vasele!

Printre să nu-urile pe care le-am auzit de-a lungul copilăriei, unul care mă enerva la culme era „să nu te joci zdrichia”. Era cel mai frumos, cel mai captivant joc din câte se jucau pe uliță și eu nu aveam voie. Bine, cred că acest să nu, mă făcea mai atentă (la mamaie, să nu cumva să mă prindă jucând) și loveam mai bine decât ceilalți. Mare mi-a fost bucuria când, într-o zi, tataie mi-a făcut o zdrichie a mea. Cu băț cu tot! Trebuia să o ascund prin cotloanele din spatele casei, dar simplul fapt că o aveam făcea din mine cel mai fericit copil din lume. Mamaie era plecată în sat când tataie m-a luat cu el în grădină, acolo unde ținea butucul de tăiat lemne. A ales o creangă de salcâm groasă cât să o cuprind cu palma mea de copil, a tăiat-o cam de douăzeci de centimetri, apoi, cu toporișca, a ascuțit capetele. La final a retezat vârfurile pentru a-ndepărta pericolul, a zis. Pentru mine, vârfurile acelea boante erau magice. A luat apoi încă o creangă de un metru și un pic și i-a ascuțit unul dintre capete. Tataie, i-am zis entuziasmată, nu uita de pericol. A retezat și vârful, bățul arătând ca o săgeată cu vârf tocit. Botezul zdrichiei l-am făcut în curte, împreună cu tataie. Nu se putea altfel. Am sapat o groapă în pământ, triunghiulară, cât să pot așeza zdrichia deasupra ei și, perpendicular pe sub zdrichie, să introduc bățul în groapă. Eu eram la bătaie, tataie la pândă. Eu aruncam zdrichia, tataie trebuia să o prindă și să o arunce înapoi în groapă. Cine a câștigat în ziua aceea? Cu siguranță eu! Aveam zdrichia mea și mă puteam juca oricând doream, mai puțin când era mamaie prin preajmă, e adevărat. Dar aveam un secret mare, unul care l-a făcut pe tataie cel mai tare tataie din lume.

Dar să mă întorc la păpușile mele. Spuneam că mă atașam atât de tare de ele, încât prindeau viață în mâinile mele. Mai rău era când mi se spunea că ar fi urâte. Mi s-a întâmplat cu Anilu. O fetiță mi-a spus despre ea că e blănoasă și tare urâtă. Nu e adevărat, i-am spus, păpușa mea e frumoasă. Am strâns-o la piept și am plecat de la locul de joacă. Aveam ochii în lacrimi. Cum să spui de o păpușă că e urâtă? Păpușile nu sunt urâte, sunt poate părăsite și murdare, dar nu urâte. Și totuși ea îmi strigase acolo, în plină stradă, că Anilu a mea e… blănoasă? Câtă răutate!

Am primit-o pe Anilu pe când aveam doi ani și ceva. Mi s-a spus că am îndrăgit-o din prima clipă. Îmi aduc aminte doar noaptea aceea cu stele în care draga de ea și-a primit numele. La început îi spuneam Popa. Aveam puțin peste trei ani când am văzut la televizor un film cu o fetiță, Alexandra, care avea o păpușă, Anilu. Nu îmi aduc aminte ce film era, despre ce era vorba, dar imaginea aceea cu fetița ținându-și păpușa în brațe nu o să mă părăsească niciodată. Am căutat filmul, însă mai mult de câteva comentarii în care unul sau altul spuneau că filmul cu păpușa Anilu ar fi de prin ‘77-‘78 și că este cu o fetiță fugită de la orfelinat, nu am găsit. Păpușa din film, Anilu, semăna cu păpușa mea, păpușa care m-a urmărit de-a lungul anilor. Spun că m-a urmărit pentru că a trecut prin multe mititica. La un moment dat a preluat-o sora mea, pentru ca mai târziu să ajungă preș. Mamaie o mai lua atunci când ieșea la “radio-șanț” pentru a sta pe ea. Iarna îmi aduc aminte că era așezată între geamuri pe post de pernă-burlan, piedică în calea gerului. Draga mea păpușă râdea mereu.

Au trecut anii peste ea și, probabil, multe ploi până am luat-o cu mine. Și-a cerut locul în camera mea și i l-am oferit. Râde la mine în fiecare zi. E un petic de blană roșie care mă binedispune, care îmi aduce aminte de noaptea aceea cu stele în care am plâns în brațele tatălui meu pentru că o fetiță a pățit ceva rău. Este păpușa care îmi aduce aminte că fericirea stă în lucrurile mărunte.

Foto: Pinterest.com