Milioane de ganduri plutesc in aer, in fiecare zi, in fiecare clipa. Milioane de vise care se spulbera in lumina diminetii se transforma in dorintele de peste zi. Ma uitam in aceasta dimineata in jurul meu. Chipuri obosite, chipuri senine. Doamne imbracate bine, elegante pana-n dinti. Tinere senine si visatoare. Domni citind ziarul, e-readerul, butonand telefonul neobositi. Femei si barbati frumosi. Unii mai adormiti, altii incruntati, unii agitati sau nepasatori. O mare de oameni, un ocean de ganduri.

Am deschis cartea si in loc sa ma afund ca de obicei in lectura, m-am pierdut printre gandurile lor. Aveau privirile pierdute. Poate ca asa sunt si eu atunci cand nu citesc, pierduta in ganduri, undeva departe. Oare la ce se gandeau? Am inchis ochii si mi-am imaginat… cafea, masa de pranz, acte de semnat, mailuri de citit, lista de cumparaturi, salariul, factura la telefon, rochie pentru petrecere, pilula, gradinita, temele copilului, o noua dieta, sex, aparat foto, farmacie, riduri, coafor, service auto, covrigi, cercei, somn, cafea, bilete la film, loc liber pe scaun… Da, la asta ma gandesc si eu cand sunt pe peron, cand aud metroul ca se apropie de statie. Un loc liber, confortabil. Imi imaginez ca ma asez, ca imi pun geanta pe genunchi si ma pierd in poveste din nou. Nu e chiar placut statul in picioare cu o carte destul de voluminoasa in mana. Si urmatorul gand e… „multumesc pentru loc, acum sa vedem ce se mai intampla!” Puterea gandului pozitiv? Legea atractiei? Habar nu am. E ceva acolo, ceva care uneori functioneaza.

O clipa mi-a luat sa ma gandesc la gandurile altora, la marea de trairi care ne incearca pe toti. Si suntem atat de multi, inghesuiti in trenurile alea grabite si totusi atat de singuri. „Pardon”, „ma scuzati”, „luati loc?” – da, comunicam, dar suntem atat de departe unii de altii. Imi doresc uneori ca lumea sa fie altfel, sa fim cu totii o mare familie, numai zambete si imbratisari, sa fie chipuri senine si suflete deschise. Dar ma trezesc din dorinta asta fara sens. Cum am putea fi asa, cand noi habar nu avem sa fim alaturi de cei care ne cunosc, care ne iubesc? Uitam sau, pur si simplu, nu stim sa traim. Suntem mereu in cautarea a ceva mai mult, in cautarea lui maine cu himerele lui. Traim intr-o iluzie perpetuua, lasand prezentul sa se stinga trist. Si el urla la noi de undeva de dupa un colt de biblioteca, dintr-un sertar in care l-am uitat. Noi suntem cu gandurile la nimicuri care credem, speram, visam ca ne vor aduce marea fericire, implinirea de maine.

Inchid ochii si ganduri pentru maine isi fac loc spre mine. Dar, oare, gandurile pentru acum unde sunt? Ce vreau acum? Lucruri simple. Cele mai simple lucruri stiu sigur ca mi-ar aduce cea mai mare fericire. Un zambet, o imbratisare, un ce mai faci si un mi-e dor de tine ar fi perfecte. Iubire. Siguranta. Echilibru. Acesta este prezentul. Las pentru maine gandurile marete, materiale… acum as vrea sa imi regasesc zambetul si sa ma pierd in somn.

The post Un milion de ganduri… first appeared on Andreea Ban.

The post Echilibru pentru corp si minte first appeared on Andreea Ban.

Ieri eram nimeni si nimic nu-mi facea zambetul sa-mi fie zambet. Era doar un desen artistic pe care-l retusam la fiecare trei minute. Era desenul unei clipe, amintirea unui suras. Ma plimbam pe strazi pustii si pustiu imi era gandul ca si bancile goale din parc. Parcul era mut, isi oprise vantul la intrare, iar pasarile adormisera pe crengi. Un sunet cautam. Dar nu, doar inima batea si incercam sa o calmez. Ii spuneam sa faca liniste sa nu trezeasca viata in lume. Doar pasii mei stricau tacerea, zgomotul de talpa lenesa frecand asfaltul se lovea de copaci si se intorceau ca un ecou la mine zgariindu-mi timpanele. O durere surda, imensa. Parcul s-a transformat in drum si drumul in cautare. Dar nu stiam.

Azi m-am oprit. O palma frumoasa si-a impletit degetele intr-ale mele. Am privit mainile unite ca pentru plimbare si sunetele vagi de ieri s-au topit intr-un vis nevisat. Un alt drum mi s-a asternut in fata, unul nou, unul ciudat. Un drum curat, fara ieri si fara maine, doar cu luna asezata pe o bolta fara stele, o luna printre nori ce-si arunca razele in ape clare. Am privit in dreapta mea si am primit un zambet. „De ce razi?” Zambet din nou. „Pentru ca poti, stiu.” Si voi intreba „de ce” la nesfarsit daca voi stii ca dupa el un alt zambet va veni. Mainile au ramas impletite in plimbare si zambetul s-a asezat frumos, desenat de tine. Cine esti oare? Cum te cheama? Eu sunt… in drum catre departe, cu fiecare pas mai aproape de acolo… cine mai stie unde…

Si somnul bate la geam, caci usa ii e inchisa. Ii spun sa intre. O melodie imi canta la nesfarsit, imi canta de o viata si o las. E parte din mine. Nu o schimb, ci o respir, o ascult, o las sa-mi fie speranta si leac pentru vise tulburi. Imi asez capul pe umarul tau si sunetul inimii mele se impleteste cu a ta ca si degetele, ca si viata, ca si privirile adormite. Alunec in visare si pornesc din nou la drum pe linii ferate. Am nevoie de echilibru si brate de naluci apar de nicaieri. Merg inainte si, din cand in cand, ma intorc si iti zambesc. Ca pentru poza.

The post Iti zambesc. Ca pentru poza… first appeared on Andreea Ban.