E noapte. Aproape maine, aproape ultima zi din iunie. Imi caut gandurile si visele dar ele raman ascunse si pleoapele deschise catre stele. Imi pare ca vad somnul cum mi se agata de gene si aluneca pe perna, se stinge. Eu sunt treaza si povesti ciudate mi se tes in fata, ca o perdea de vise mici albastre. Respir parfum de flori de vara, de noapte tarzie si iubire ascunsa. Aud pasi pe trotuar si rasete al caror ecou ajunge pana la mine in valuri.
Ieri eram nimeni si nimic nu-mi facea zambetul sa-mi fie zambet. Era doar un desen artistic pe care-l retusam la fiecare trei minute. Era desenul unei clipe, amintirea unui suras. Ma plimbam pe strazi pustii si pustiu imi era gandul ca si bancile goale din parc. Parcul era mut, isi oprise vantul la intrare, iar pasarile adormisera pe crengi. Un sunet cautam. Dar nu, doar inima batea si incercam sa o calmez. Ii spuneam sa faca liniste sa nu trezeasca viata in lume. Doar pasii mei stricau tacerea, zgomotul de talpa lenesa frecand asfaltul se lovea de copaci si se intorceau ca un ecou la mine zgariindu-mi timpanele. O durere surda, imensa. Parcul s-a transformat in drum si drumul in cautare. Dar nu stiam.
Azi m-am oprit. O palma frumoasa si-a impletit degetele intr-ale mele. Am privit mainile unite ca pentru plimbare si sunetele vagi de ieri s-au topit intr-un vis nevisat. Un alt drum mi s-a asternut in fata, unul nou, unul ciudat. Un drum curat, fara ieri si fara maine, doar cu luna asezata pe o bolta fara stele, o luna printre nori ce-si arunca razele in ape clare. Am privit in dreapta mea si am primit un zambet. „De ce razi?” Zambet din nou. „Pentru ca poti, stiu.” Si voi intreba „de ce” la nesfarsit daca voi stii ca dupa el un alt zambet va veni. Mainile au ramas impletite in plimbare si zambetul s-a asezat frumos, desenat de tine. Cine esti oare? Cum te cheama? Eu sunt… in drum catre departe, cu fiecare pas mai aproape de acolo… cine mai stie unde…
Si somnul bate la geam, caci usa ii e inchisa. Ii spun sa intre. O melodie imi canta la nesfarsit, imi canta de o viata si o las. E parte din mine. Nu o schimb, ci o respir, o ascult, o las sa-mi fie speranta si leac pentru vise tulburi. Imi asez capul pe umarul tau si sunetul inimii mele se impleteste cu a ta ca si degetele, ca si viata, ca si privirile adormite. Alunec in visare si pornesc din nou la drum pe linii ferate. Am nevoie de echilibru si brate de naluci apar de nicaieri. Merg inainte si, din cand in cand, ma intorc si iti zambesc. Ca pentru poza.
6 Comments
Andres, frumos e drumul tau pe liniile ferate, asa inspre departe…
🙂
Multumesc Lotus… e fara sfarsit asa… 🙂
Frumos…:) Inca o dovada ca meditatia este paradisul viselor adevarate.Aici se intalnesc visul, visatorul si cel ce le observa.
„Ma plimbam pe strazi pustii si pustiu imi era gandul…” Uneori nu e nevoie sa stii unde mergi…nu este nevoie sa stii de ce mergi…tot ceea ce este nevoie sa stii este faptul ca mergi plina de veselie si daca faci acest lucru, cu siguranta, nu poti gresi. 🙂
daa drumul tau pe liniile ferate… aproape fara sfarsit zic eu,
la un moment dat o sa intri in mare.
esti minunata bai! 😉
Georgyanna, stii imi place uneori sa fiu observatorul, sa las visele deoparte, sa nu imi imaginez nimic, doar sa privesc oamenii, peisajele. Sa zicem ca e singura metoda prin care imi golesc mintea de alte ganduri… si da, destinatia nu prea conteaza ci drumul in sine, felul in care il parcurgi. 🙂
iRomeo, nici ca puteai spune mai bine! Marea sa fie capat de drumuri (nu de drum) 😀 Iar faza cu minunata… multumesc, dar nu pot sa mi-o asum. Minunate sunt cuvintele si starile prin care trecem atunci cand le constientizam, cand suntem trasi de maneca… Asta cu intratul in mare e un tras de maneca superb! 😉
Add Comment