In urma cu 10 ani relatiile perfecte au inceput sa fie din ce in ce mai rare. Auzeam deja de rupturi cutremuratoare: „vai, s-au despartit dupa 6 ani de relatie… si le era atat de bine impreuna…”. Pe asta cu „le era atat de bine” nu am inteles-o niciodata. Cum adica le era bine daca au ajuns la despartire? Dar na, barfa era in floare si nu cred ca s-a ofilit inca. Tot pe atunci am inceput sa simt si eu gustul despartirii. Nu mi-a placut defel. E metalic. Te lasa fara aer si, daca nu e acolo o mana care sa te traga spre realitate, atunci ai mari sanse sa ramai la pamant pentru mult, foarte mult timp. Eu am avut noroc. Si odata cu norocul mi-a fost alaturi si speranta, increderea ca undeva acolo exista relatia perfecta. Pentru mine, pentru fiecare dintre noi.

Au mai trecut niste ani. Mi-am mai luat o palma, doua. Si palmele astea au luat cu ele bucati de speranta, din increderea mea cea mare. Am ajuns sa ma intreb ce inseamna o relatie perfecta, daca este cineva acolo care are o astfel de relatie… Nu am primit un raspuns. Am mers inainte cu farama mea de speranta. O resurscitam cu fiecare indragosteala, cu fiecare primavara si fiecare raza de soare. Stiam ca avea sa vina intr-o zi.

In prezent ma uit in jurul meu si vad relatii care se destrama. 3 luni, 8 luni, 2 ani,  7 ani, 20 de ani. Dragostea moare. Sau „dragostea nu a fost niciodata” – as spune eu, aia care crede cu tarie ca atunci cand este dragostea adevarata, aceasta va dainui in timp si va trece peste toate obstacolele. Dar oare nu incerc sa-mi alimentez cumva speranta, sa nu o las sa se prapadeasca de tot? Foarte posibil. De ce se duc naibii relatiile? Am uneori impresia ca dragostea este in zilele noastre cu mult prea superficiala. Cei care, la un moment dat, s-au iubit atat de mult incat nu au mai putut sta departe unul de celalalt, au spus da impreuna, au construit o viata impreuna – chiar si pentru cativa ani – nu mai au puterea de a lupta pentru acel vis frumos. Poate din egoism, poate de teama, poate pentru ca au crescut si vor altceva. Daca ar fi sa ascultam partile, cu siguranta le vom da dreptate. Dar nu ar putea ei sa puna cartile pe masa, sa ceara unul de la celalalt ce au nevoie si sa ofere, sa primeasca, sa…? Ma intreb. Cred cu tarie ca exista solutie. Cred ca iubirea care i-a unit la inceput (in cazurile in care a fost iubire), ii va salva iar si iar.

Am dat o cautare pe google dupa „relatia perfecta”. Credeti ca a aparut vreun rezultat cu „X si Y au relatia perfecta” sau ceva pe-aproape? Nu. Veti gasi doar sfaturi despre cum sa aveti o relatie perfecta in 7 pasi, 10 pasi, care sunt ingredientele pentru o relatie perfecta, care sunt cele 10 porunci ale unei relatii perfecte. Vorbe si iar vorbe. Nimic concret. Imi intorc privirea in viata de zi cu zi. Nemultumiri, oftaturi, dorinte ascunse, cuvinte nerostite, regrete, minciuni, falsitate, egoism, certuri. Veti spune ca e normal ca relatiile sa treaca prin momente mai grele. Sunt de acord. Dar ce-i cu despartirile? De ce ajung sa se destrame acele relatii? De ce nu au puterea de a merge mai departe?

Cu tot optimismul meu, astazi nu cred in relatii perfecte. Sunt toate sortite esecului. Traim intr-o era a vitezei, a temerilor, a stresului si depresiei. Nu ne imbie nimic sa ne putem ajuta sufletul. Gandurile alearga bezmetice de la o zi la alta, inima bate pentru a ne da viata. A uitat sa mai iubeasca si intr-o zi se va opri. Ne va reprosa ca am neglijat-o si se va stinge daca nu-i vom da ce are nevoie. Uitam mereu ca o viata in doi se cladeste zi de zi. Doua inimi sunt mai puternice. Ce inseamna o relatie perfecta? Ei bine, e o notiune interpretabila… perfectiunea este atunci cand ai ceea ce iti doresti si simti o primavara continua in suflet, chiar daca mai si ploua din cand in cand. E atunci cand doua inimi scriu o istorie a lor, dau viata unei noi lumi. Perfectiunea vine din noi. Din zambete pereche. Din zambete sincere.

Acum (ca sa ma intorc putin in lumea mea frumoasa), cand stiu ce inseamna o relatie, cand asteptarile mi-s clare ca o dimineata senina, am si dovada ca acel „si au trait pana la adanci batraneti” exista. Bunicii mei, dragii de ei, sunt in aceeasi casuta de la tara. Batranetile sunt adanci, dar ei sunt si vor fi mereu tineri. Ii privesc si pe ai mei, parinti frumosi, si capat un strop de speranta (atat cat sa nu o pierd de tot), relatiile pentru totdeauna exista, relatii perfecte in felul lor. Poate ca relatiile perfecte se transmit din generatie in generatie… poate…

Azi nu cred in relatii perfecte, maine cred. Sunt dupa cum bate soarele si vantul. Aveti o relatie perfecta? Ati cunoscut vreuna? Una singura… Lasati un da si voi zambi. De nu-uri nu am nevoie, chiar nu! Dar daca insistati, nu va pot opri sa va spuneti oful.

The post Exista relatia perfecta? O traieste cineva? first appeared on Andreea Ban.

Ea s-a trezit intr-o zi iubind. Nu a cerut. Si-a dorit. O, dar ce si-a mai dorit o iubire mare, doar a ei… si a primit. S-a indragostit pana la cer. S-a indragostit si s-a pierdut. Totul s-a transformat in lumina, in posibilitate. Nu mai exista nimic care sa-i alunge zambetul si stralucirea din privire. Se simtea iubita. Atat de iubita incat totul in jur era umbra. Nimic nu mai conta. Nu a auzit nicio clipa strigatul lui. Chemarea.

El, acel el care candva demult habar nu avea de existenta ei, a vazut-o intr-o zi stralucind. Zambetul ei l-a facut sa stea locului si sa se intrebe cine e faptura aceea rupta din soare. Cum de nu o observase pana atunci? A fost tot timpul langa el… a fost… Si acum i se taie rasuflarea ori de cate ori o vede. Ii cauta privirea si inventeaza subiecte cu care sa o abordeze, doar-doar de va reusi sa ii capteze atentia, sa ii atinga mana, obrazul, buzele… viseaza. Cum de nu a vazut-o inainte? Simte cum se mistuie incet, distanta dintre ei il arde. Ar fi putut sa o aiba. O noapte, un dans. Dar nu! A preferat sa fie rece, sa caute alte si alte priviri si buze de sarutat. Si acum? Doar ea. Si ea e departe.

Oare ce are el, celalalt. Barbatul care a facut-o pe ea sa lumineze? Care ii este secretul? L-am intalnit si eu si tu, noi toate. Si ea mi-a spus ca este viata ei. Tot ce si-ar fi putut dori. Ii ofera atentie, mainile lui stiu cum sa o imbratiseze, cuvintele lui stiu sa ii aline suspinele, buzele lui o saruta asa cum si-a dorit mereu sa fie sarutata, ca si cum i-ar darui si i-ar fura ultima suflare. Parca ii citeste gandurile… Mi-a spus acum un vis, o viata, poate doua pe cand priveam marea impreuna. Ea vedea lumina in norii cenusii, eu asteptam soarele sa alunge norii. Stiam de ea, de el, dar si de celalalt el. Povestea s-a rasucit ca o spirala desenata de un copil, stramba nevoie mare.

Ea s-a trezit intr-o zi din vis. El nu era deloc cel care crezuse ca e. S-a plictisit poate, a gasit ceva mai bun, a mers mai departe fara a privi in urma. Ea a ramas perplexa. Parea ca s-ar fi trezit in cel mai groaznic cosmar si el nu mai era acolo sa o aduca la realitate. Dar realitatea era rece. Ea a murit o clipa. Si inima i-a inghetat. A realizat ca nu il cunoscuse deloc, acela era doar o inchipuire. In tacerea lui i-a atribuit toate calitatile necesare pentru a putea detine „statutul” de ideal. Cineva i-a intins o mana. El, acela care renuntase sa mai spere, a privit-o in ochi pentru prima data.

Se intampla. Trecem zi de zi prin astfel de povesti. Cand le auzim de la altii par bucati de film prost. Oare cum se poate asa ceva, cum sa nu se prinda ca umbla cu cioara vopsita, ca sentimentele nu erau sincere. Si totusi se poate. Am trait la randul meu povesti cu iubiri nebanuite care s-au stins in noapte ca niste bete de chibrit aprinse brusc si care iti ard degetele pana apuci tu sa le arunci cat colo. Imi vin in minte franturi de amintire, „pentru totdeauna” si „de ce”. Nu stiu care era motivul, dar am vrut mereu sa stiu de ce. Raspunsul il primeam mai tarziu si nu de la vreun el. Ei habar nu aveau. Imi doresc uneori sa existe un el pe care nu il intreb niciodata de ce si sa nu fiu nevoita sa-i raspund la aceasta intrebare. Ne dorim cu totii un pentru totdeauna care sa fie pentru totdeauna…

Ea. Va intrebati daca a ramas cu el, celalalt? Nu stiu. Poate da, ar fi un final fericit. Si poate nu, daca el nu a vrut-o cand ea il cauta din priviri, de ce s-ar mai intoarce ea in trecut? Viata asta se joaca cu noi si rade. Mereu am crezut asta. Ne tine legati de oameni pe care nu ii vrem sau nu ne vor pe cand altii ne doresc pana se sting. Si, pe cand noi uitam sa iubim ceea ce avem, sunt altii care asteapta in umbra gata sa ne fure comoara. Atunci cand avem ceva ce ne-am dorit mereu, ar trebui sa apreciem, sa luptam zi de zi pentru a-l cuceri, pentru a o face fericita. Nu trebuie sa ne asumam nicio clipa iubirea fara a lupta pentru ea, pentru ca e posibil ca ea sa ne fie luata… Iar daca nu ne mai dorim, ce poate fi mai simplu decat sa spunem? Da, va plange, va suferi, dar va gasi puterea pentru a cauta si a primi ceea ce merita…

Ea a plecat. El a spus ca intr-o zi se vor reintalni. Si oricate lumi vor strabate, oricate vieti vor trece pe langa ei, va fi una, doar una in care se vor intalni pentru totdeauna. Restul e un cer senin de vara.

The post Pentru totdeauna si de ce first appeared on Andreea Ban.