time read
In urma cu vreo 20 de ani, pe cand nu prea aveam habar ce inseamna o relatie, stiam ca exista acel „si-au trait fericiti pana la adanci batraneti”. Era, intr-un fel (naiv), definitia relatiei perfecte. Ii priveam pe ai mei si stiam ca aceea e o relatie perfecta. Imi priveam bunicii si stiam ca exista „pana la adanci batraneti”, desi batranetile nu le erau adanci. Asadar, in mare parte, am fost inconjurata de relatii perfecte. Cel putin asa mi se afisau… Iar ochii de copil, stiti bine, au tendinta de a hiperboliza totul.
In urma cu 10 ani relatiile perfecte au inceput sa fie din ce in ce mai rare. Auzeam deja de rupturi cutremuratoare: „vai, s-au despartit dupa 6 ani de relatie… si le era atat de bine impreuna…”. Pe asta cu „le era atat de bine” nu am inteles-o niciodata. Cum adica le era bine daca au ajuns la despartire? Dar na, barfa era in floare si nu cred ca s-a ofilit inca. Tot pe atunci am inceput sa simt si eu gustul despartirii. Nu mi-a placut defel. E metalic. Te lasa fara aer si, daca nu e acolo o mana care sa te traga spre realitate, atunci ai mari sanse sa ramai la pamant pentru mult, foarte mult timp. Eu am avut noroc. Si odata cu norocul mi-a fost alaturi si speranta, increderea ca undeva acolo exista relatia perfecta. Pentru mine, pentru fiecare dintre noi.
Au mai trecut niste ani. Mi-am mai luat o palma, doua. Si palmele astea au luat cu ele bucati de speranta, din increderea mea cea mare. Am ajuns sa ma intreb ce inseamna o relatie perfecta, daca este cineva acolo care are o astfel de relatie… Nu am primit un raspuns. Am mers inainte cu farama mea de speranta. O resurscitam cu fiecare indragosteala, cu fiecare primavara si fiecare raza de soare. Stiam ca avea sa vina intr-o zi.
In prezent ma uit in jurul meu si vad relatii care se destrama. 3 luni, 8 luni, 2 ani, 7 ani, 20 de ani. Dragostea moare. Sau „dragostea nu a fost niciodata” – as spune eu, aia care crede cu tarie ca atunci cand este dragostea adevarata, aceasta va dainui in timp si va trece peste toate obstacolele. Dar oare nu incerc sa-mi alimentez cumva speranta, sa nu o las sa se prapadeasca de tot? Foarte posibil. De ce se duc naibii relatiile? Am uneori impresia ca dragostea este in zilele noastre cu mult prea superficiala. Cei care, la un moment dat, s-au iubit atat de mult incat nu au mai putut sta departe unul de celalalt, au spus da impreuna, au construit o viata impreuna – chiar si pentru cativa ani – nu mai au puterea de a lupta pentru acel vis frumos. Poate din egoism, poate de teama, poate pentru ca au crescut si vor altceva. Daca ar fi sa ascultam partile, cu siguranta le vom da dreptate. Dar nu ar putea ei sa puna cartile pe masa, sa ceara unul de la celalalt ce au nevoie si sa ofere, sa primeasca, sa…? Ma intreb. Cred cu tarie ca exista solutie. Cred ca iubirea care i-a unit la inceput (in cazurile in care a fost iubire), ii va salva iar si iar.
Am dat o cautare pe google dupa „relatia perfecta”. Credeti ca a aparut vreun rezultat cu „X si Y au relatia perfecta” sau ceva pe-aproape? Nu. Veti gasi doar sfaturi despre cum sa aveti o relatie perfecta in 7 pasi, 10 pasi, care sunt ingredientele pentru o relatie perfecta, care sunt cele 10 porunci ale unei relatii perfecte. Vorbe si iar vorbe. Nimic concret. Imi intorc privirea in viata de zi cu zi. Nemultumiri, oftaturi, dorinte ascunse, cuvinte nerostite, regrete, minciuni, falsitate, egoism, certuri. Veti spune ca e normal ca relatiile sa treaca prin momente mai grele. Sunt de acord. Dar ce-i cu despartirile? De ce ajung sa se destrame acele relatii? De ce nu au puterea de a merge mai departe?
Cu tot optimismul meu, astazi nu cred in relatii perfecte. Sunt toate sortite esecului. Traim intr-o era a vitezei, a temerilor, a stresului si depresiei. Nu ne imbie nimic sa ne putem ajuta sufletul. Gandurile alearga bezmetice de la o zi la alta, inima bate pentru a ne da viata. A uitat sa mai iubeasca si intr-o zi se va opri. Ne va reprosa ca am neglijat-o si se va stinge daca nu-i vom da ce are nevoie. Uitam mereu ca o viata in doi se cladeste zi de zi. Doua inimi sunt mai puternice. Ce inseamna o relatie perfecta? Ei bine, e o notiune interpretabila… perfectiunea este atunci cand ai ceea ce iti doresti si simti o primavara continua in suflet, chiar daca mai si ploua din cand in cand. E atunci cand doua inimi scriu o istorie a lor, dau viata unei noi lumi. Perfectiunea vine din noi. Din zambete pereche. Din zambete sincere.
Acum (ca sa ma intorc putin in lumea mea frumoasa), cand stiu ce inseamna o relatie, cand asteptarile mi-s clare ca o dimineata senina, am si dovada ca acel „si au trait pana la adanci batraneti” exista. Bunicii mei, dragii de ei, sunt in aceeasi casuta de la tara. Batranetile sunt adanci, dar ei sunt si vor fi mereu tineri. Ii privesc si pe ai mei, parinti frumosi, si capat un strop de speranta (atat cat sa nu o pierd de tot), relatiile pentru totdeauna exista, relatii perfecte in felul lor. Poate ca relatiile perfecte se transmit din generatie in generatie… poate…
Azi nu cred in relatii perfecte, maine cred. Sunt dupa cum bate soarele si vantul. Aveti o relatie perfecta? Ati cunoscut vreuna? Una singura… Lasati un da si voi zambi. De nu-uri nu am nevoie, chiar nu! Dar daca insistati, nu va pot opri sa va spuneti oful.
16 Comments
mai dar tu cand nu poti sa vorbesti….poti sa le asterni pe hartie de numa numa 🙂
Pai daca prin semne nu stiu sa ma exprim… ma rezum si eu la ce am 😀
serios acum….foarte misto scris! imi suna a un inceput pentru o noua carte
Awwww! Multumesc, multumesc! This is too much! 😀
Pe noua… am inceput-o. E la a 3a pagina de vreun an. Intai sa iasa prima! Sa iasa si sa zboare. 😛
Habar n-am daca exista relatii perfecte 🙂
Din tot ce-am trait si-am vazut, e posibil ca ele sa existe. Dar nu pentru intotdeauna. Intotdeauna acesta nu exista. Rezulta deci ca exista relatii perfecte ptr un timp oarecare. La unii, acest oarecare tine o viata. Si cine stie ce se ascunde si-n spatele acestor relatii de lunga durata, cine stie cat a fost miere si cat venin..
Lotus scump, „acest oarecare tine o viata” suna atat de bine! Mi-ar placea sa fiu pentre acei „unii”. Nu stim, intr-adevar, daca exista. Ne ramane doar speranta ca vom trai frumos si vom aduna perfectiunea fiecare clipe… Mai departe e cerul. 😉
Acum voi vorbi strict din punctul meu de vedere.
O relatie perfecta, ca orice lucru perfect, ar fi echivalent cu ordinea, ceea ce mie imi inspira relatie intemenata pe premise logice ca: pe afinitati comune, varste apropiate, interese asemanatoare, aspect fizic la fel de placut, simpatie etc etc. Doi oameni perfect ecilibrati, care stiu ce vor de la viata si de la un partener si sunt gata sa construiasca ceva durabil. Numai ca… asta nu prea e dragoste, cel putin n-am auzit pe nimeni sa-si aseze dragostea in viata cum isi aseaza cartile in biblioteca.
De fapt, cand ne indragostim de ne sar capacele, suntem haotici. Ne explodeaza inima iar si iar, ne adunam si ne risipim, plangem si radem, ne certam si ne impacam cu amor fierbinte… Nu ne mai pasa de varsta. Nici de aspectul fizic, nici de distanta, nici de celelalte ‘standarde’ impuse initial. ACELA e omul pe care-l iubim, il vrem si basta. Cand vine vremea sa ne ‘adunam’ din acest haos, din aceasta nebunie, constatam, evident, ca nu avem o relatie perfecta. :), tocmai fiindca inima ne-a facut sa iubim un om – poate cu defecte, poate nu atat de compatibil sau de bun. De-aici incepe marea arta de a face un lucru care totusi e imperfect, sa dureze pana la batranete si sa fie si frumos.
Silvia, ai mare dreptate in ceea ce spui. Indragostealea ne ia mintile la propriu. Ne trezim plutind pe nori, visam cu ochii deschisi, ne impiedicam si radem. Totul e stralucitor oricat de cenusiu ar fi totul in jur. Mi-ar placea sa nu fie nevoie sa ne adunam din haosul asta, sa gasim mereu puterea de a ne indragosti iar si iar de aceeasi persoana. Sa resusim, cum ai bine spus, sa facem un lucru imperfect sa dureze pana la batranete… Da, stiu, visatoare si eu!
ca sa faci ceva sa dureze trebuie sa cladesti in timp, dar sa cladesti pe ceva solid (era o pilda in Biblie), sa lupti sa pui caramida peste caramida pana devine un intreg de nemiscat…de multe ori te lovesti de ce ii mai greu si pentru multi ma gandesc ca e mai usor sa renunte decat sa continue sa lupte…desigur exista situatii si situatii dar daca il iubesti pe cel de langa tine nimic nu cred ca te poate opri sa mergi mai departe…numai ultima suflare…se prea poate sa fiu singurul baiat la comentat 😛
Este nevoie si de parerile voastre, stii? De obicei baietii sunt mai introvertiti asa… iar noi ajungem sa ne intrebam una alta, sa dam in diverse „nebunii”, tocmai pentru ca nu stim ce ganditi. A renunta este, da, foarte usor. Greu e sa lupti, sa construiesti ceva frumos, durabil. Si stii ce? Cred ca se poate. Cu rabdare, incredere, iubire. Si aceia care reusesc sunt cu adevarat fericiti.
PS. S este baiat. 😛
Nu exista. Si chiar daca ar exista, ar fi plictisitoare.
Nu cred ca exista relatia perfecta. Nu poti sa afirmi ca in orice relatie te-ai afla, te bucuri tot timpul si nu te certi niciodata sau nu exista mici neintelegeri. Ar fi mai bine daca ai te-ai intreba daca exista relatia care te aduce cat mai aproape de fericire si implinire.
Am intalnit relatii puternice si pline de iubire (nu numai de respect).
In ziua de azi oamenii nu mai cauta jumatatea care ii completeaza. Multi sunt incapatanati sa gaseasca frumosul, aventura, banii si celebritatea. Toti vor sa traiasca clipa si sa fie cat mai bine vazuti din exterior. Ei practic isi doresc ce vad la altii si nu ceea ce le trebuie. De fapt asta este problema cu care lumea se confrunta.
Si mai este un aspect important: multi nu stiu ce calitati trebuie sa caute la jumatatea lor. NU stiu cum ar trebui sa fie jumatatea lor. Nu stiu sa astepte si sa caute. Multi se complac intr-o relatie infecta care duce decat la inima franta si durere sufleteasca.
Esecul vine cand te implici in relatiile nepotrivite.
@Gabriel, e foarte trist ce spui… Uneori gandesc si eu la fel, alteori cred ca exista. Sunt dupa cum bate vantul…
@Andreea, ai dreptate in ceea ce spui. Intrebarea e cum ne dam seama daca relatia prezenta este cea potrivita sau nepotrivita? Doar cu timpul, cu experinta anilor si greselilor cred ca ajungem sa intelegem ce inseamna perfectiunea. Este subiectiva. Atunci cand ne vom cunoaste pe noi, vom ajunge sa avem asteptari realiste de la celalalt, vom ajunge sa stim care este „perfectiunea” care ne face sa ne simtim impliniti.
Am putea vorbi la nesfarsit pe marginea acestui subiect si raspunsurile vor intarzia sa fie cele finale… 😉
Add Comment