Ştiţi cum mi-a fost ziua de 13? Mi-nu-na-tă!

A plouat, da. Dar, pentru prima dată în viaţă, am primit ploaia ca pe un cadou. Spun asta pentru că an de an, de când mă ştiu, de ziua mea plouă. Nu îmi aduc aminte fiecare aniversare (s-au strâns câteva!), dar cele pe care mi le amintesc au ataşată o ploicică. La 18 ani, la 20, la 25, la 30… cineva acolo sus a zis că uite, e ziua ei, să-i trimit o ploaie, nu care cumva să se bucure. Cel puţin aşa gândeam. Mama îmi spunea de fiecare dată povestea naşterii mele: o zi de joi, căldură mare, apoi, odată cu ploaia am venit eu pe lume. Oricât ar fi încercat mama să mă convingă că ploaia e frumoasă, dezamăgirea rămânea. De ce să plouă tocmai azi? De ce am ghinionul ăsta?

Anul acesta a fost altfel. Anul acesta m-am bucurat de fiecare zi cu ploaie începând de pe 1 Mai. De ziua colegei mele de la Serial Readers, pe 8 mai, i-am spus că ploaia e belşug. Eu, cea care înainte stăteam cu ochii pe cer rugându-mă ca norii să se ducă departe, mi-am dorit să plouă şi de ziua mea. Şi a plouat.

Sâmbătă am avut parte şi de ploaie, şi de soare. Am avut alături oameni dragi, iar gândurile voastre bune, prieteni virtuali, mi-au dat aripi. A fost, poate, una dintre cele mai frumoase aniversări de până acum. Asta în ciuda faptului că în ultima perioadă am avut senzaţia că sunt alergată, că lista de to do-uri creşte şi creşte, iar eu nu voi mai avea timp pentru mine decât atunci când voi pica lată. Cu cât se apropia ziua de 13, cu atât îmi doream să fie mai departe.

Să fi fost criza lui 35? Se poate. Dacă la schimbarea prefixului am fost zen, anul acesta am simţit o presiune nu tocmai plăcută – recunosc, a fost artificială. De vreo săptămână am început să citesc o carte care, cumva, m-a ţinut pe linia de plutire. Mi-am regăsit zen-ul. Bucură-te de azi, citeam, bucură-te de fiecare clipă. Împacă-te cu tine, dăruieşte ceea ce vrei să primeşti, iubeşte-te şi iubeşte. Ştiu treburile astea, vei spune. Da, le ştiu şiu eu, dar atunci când eşti cu capul într-un borcan şi ai senzaţia că norii ăia se adună şi se tot adună, o tornadă este inevitabilă. Sau un cutremur, sau un atac de panică, sau o criză. Spune-i cum doreşti. În acel moment e nevoie de cineva care să ne deschidă ochii şi să ne arate că dracul nu e atât de negru, că viaţa merge înainte şi, cumva, ne vom reveni. Acel cineva poate fi un prieten, poate fi un personaj dintr-o carte, dintr-un film… sau un prieten prin intermediul unei cărţi. (Mulţumesc, Anca!)

Anul trecut, de ziua mea, l-am condus pe tataie pe ultimul drum. A fost o zi ciudată (asta ca să nu îi zic înfiorătoare). Mesajele de la mulţi ani curgeau, eu plângeam. Curcubeul pe care l-am văzut în acea zi mi-a rămas întipărit în minte (cel din poza de mai sus) și nu trebuie decât să aud cuvântul curcubeu pentru ca mintea să-mi zboare la acea zi. Nu credeam că mă voi mai putea bucura de ziua mea vreodată. Nu, nu mi-am revenit încă, am momente în care mă uit la pozele cu tataie şi am senzaţia că e încă acolo, pe bancă la ţară. Am senzaţia că mă priveşte de după un nor de fum de ţigară şi aşteaptă să îi spun ce am mai făcut. Dar nu mai e şi nu va mai fi niciodată. Sâmbătă dimineaţă, de ziua mea, am zâmbit cerului pentru norii adunaţi, am deschis larg fereastra pentru a simţi parfumul ploii. Tataie e acolo sus şi e bine, mi-am spus. Nu trebuie să trăim în trecut, viaţa merge înainte… cuvinte din cartea de care vă spuneam îmi treceau prin faţa ochilor. Va fi o zi minunată mi-am zis, aşa cum mi-au fost ultimele zile și pe care nu am știut să le apreciez la justa lor valoare (eram cu capul în borcan).

Nu numai ziua de 13, ci întreaga lună Mai este motiv de sărbătoare. Luna aceasta proiectul meu de suflet, Serial Readers, împlineşte 8 ani. 8 ani superbi! Nu ştiu când au trecut, dar am atâtea amintiri frumoase, am întâlnit atâţia oameni minunaţi datorită Serial Readers, că nu-mi încap în papuci de fericire. Joi, pe 11 mai, am avut ocazia să cunosc o scriitoare a cărei carte m-a răvăşit. O scriitoare care mi-a intrat în suflet cu o frază, titlul cărţii: Oameni fericiţi citesc şi beau cafea. Întâlnirea cu ea, ocazia de a-i mulţumi pentru emoţiile simţite prin această carte, a fost pentru mine unul dintre cele mai frumoase cadouri (pe care nici nu visam că îl voi primi vreodată).

Dorinţele se împlinesc, am mai spus asta. Dar ele se împlinesc doar dacă credem în ele şi în puterea noastră de a le face să se împlinească. Despre asta e şi cartea de care vă spuneam mai sus, din care e citatul cu care mi-am început confesiunea.

Aici aş vrea să fac o mică paranteză. Un exerciţiu pe care l-am făcut în urma citirii unei alte cărţi. Am scris despre ea aici. Într-o zi, acum câteva luni, am văzut într-o vitrină un inel. Era un inel superb, cu un fluture cu cristale albe pe aripi (am o slăbiciune pentru fluturi, se ştie). Am revenit în magazin prin martie, dar inelul nu mai era. Am probat altul, dar fluturele era micuţ, nu era ce îmi doream eu. Nu, nu am primit de ziua mea inelul pe care mi-l doream. Am primul unul şi mai frumos. Şi am râs. Am râs pentru că exerciţiul pe care l-am făcut plecând de la ce am citit într-o carte a funcţionat. Şi am râs pentru că în cartea pe care o citesc acum autoarea, Annemarie Postma, spune că nu primim fix ceea ce ne dorim, ci ceea ce e potrivit pentru noi. Inelul meu are fluturi albaştri. Este o dorinţă împlinită la fel cum e şi blogul acesta, locul în care vă împărtăşesc din bucuriile mele de aproape zece ani, sau cartea mea, Încă o dorinţă. Atât vă spun: Să credeţi în dorinţele voastre!

***

Am împlinit 35 de ani. Niciodată nu m-am simţit mai bine în pielea mea, mai frumoasă, mai iubită şi mai îndrăgostită ca acum. M-am născut într-o zi de 13 şi norocul e de partea mea. Mulţumesc cerului pentru tot ce am primit, pentru tot ce am învăţat, pentru oamenii pe care am avut ocazia să-i cunosc, cu care am schimbat fie şi două vorbe. 35 is the new 18, mi-a spus o prietenă. Aşa este! Vârsta pe care o am acum, vârsta pe care o ai acum, este cea mai frumoasă. Să ne bucurăm de ACUM chiar acum. Fie că ai împlinit şi tu 35, fie că ai orice altă vârstă, bucură-te de ea. Este minunată!

The post 35 este noul 18 sau cum mi s-a mai împlinit o dorinţă first appeared on Andreea Ban.

Trecand peste faptul ca am vazut filmul in doua reprize (va spun ceva mai incolo de ce), ma intreb cum de au reusit sa scoata dintr-o carte asa subtirica, un film atat de lung. Aproape 3 ore acum, probabil alte 3 in cea de-a doua parte. Era de asteptat totusi. Filmele in lant au ceva aparte, te tin prins peste luni, ani, te fac sa te simti partas la aventura. Zic si eu…

Hobbitul ne duce in vremurile de dinaintea Stapanului inelelor si ne spune povestea lui Bilbo Baggins, hobbitul pe care Gandalf il alege pentru a-i ajuta pe pitici sa-si recapete muntele, casa, viata. Povestea incepe frumos si colorat, se aglomereaza, devine agitata cu fiecare secventa care trece. Faptul ca prima ora pare a nu se intampla nimic nu face filmul mai putin interesant. Dimpotriva, in aceasta prima parte facem cunostinta cu personajele, ne face sa le indragim, sa ne alegem favoritii. Bine, nu stiu daca e vreun personaj mai indragit decat Gandalf, dar fiecare cu bibilicii lui.

Apar in film toate „natiile” de personaje cu care am fost obisnuiti in Stapanul inelelor (sau, ma rog, marea lor majoritate… nu prea mai stiu eu care erau acolo). Am tot avut tendinta de a spune: „uite, eeeelfi!, „uite troli!, „uite Gollum!”, dar parca nu era cazul sa ma comport ca aia mici de prin sala.

Scena care m-a captivat de-a dreptul a fost lupta muntilor. Nu va dau detalii, trebuie neaparat sa o vedeti ca sa-i intelegeti, hai sa-i spunem, maretia. O alta scena absolut superba a fost cea in care a aparut Gollum. Este fantastic „omuletul” asta cu ochisorii lui mari si sticlosi. Iar ghicitorile, ei bine, demne de luat in seama.

Spuneam ca am vazut filmul in 2 reprize pentru ca s-a intamplat sa fiu printre cei 300 care s-au nimerit in sala „defecta”. Putin dupa jumatatea filmului sunetul s-a dus naibii si apoi imaginea si gata, „ne pare rau”. Final neasteptat precum calatoria lui Bilbo. Partea a doua am vazut-o a doua zi. Cu toate astea filmul mi s-a parut foaaaarte lung! Dar frumos si de vazut.

The Hobbit: An Unexpected Journey (2012)

The post Hobbitul si neasteptata calatorie first appeared on Andreea Ban.

Oare? Am auzit-o spunand multe te iubescuri si pareau toate sincere si pentru totdeauna. Cam asta e iubirea, atunci cand se aprinde e unica, e pentru intreaga viata, are culorile curcubeului inchise in ea si totul pare fermecat. Iubirea e drogul cel mai raspandit, ne transforma de la o zi la alta in alti noi, e legal si dorit mai ceva ca aerul, ca viata. Insa isi pierde si ea efectul… Intr-o zi facem ochii mari cat cepele si cautam farame de sentimente. Cautam iubirea aia mare si nu gasim decat cioburi de amintire. Reanimare scrie pe noi. Suntem morti pe interior si cu iubirea ridicata la cer. Un cer de catifea cenusie, un cer care ne plange lacrimile din nori pufosi dar grei de atata ploaie ce au strans.

Te-am iubit… spunea ea acum un timp. Si a trait din amintiri pana cand iubirea pentru totdeauna s-a intors. Sa mai cred oare in cuvintele ei? Acum zambeste, iubeste, pare fericita. Dar pana cand? Si cum reuseste sentimentul asta sa apara mereu atat de viu, de puternic? Cum reuseste iubirea sa trezeasca sufletul la viata cand nu demult a reusit sa-l ingroape in marea nepasare? Nu cred in totdeauna spus acum, aruncat intr-un moment de pasiune nebuna. Nu cred in cuvintele ei ce deseneaza iar te iubescuri infrigurate, cred in proba timpului si in te iubescul de azi, pentru acum.

Te iubesc mai mult decat ieri si nu la fel ca maine. Ce va fi maine, nu stiu, poate te voi iubi mai mult, poate la fel. Poate va fi sfarsitul nostru, poate ma voi trezi in alta viata. Maine poate cerul meu va fi altul si in alta parte. Maine poate ma voi trezi din vis si tu nu vei mai fi. Nu conteaza. Astazi insa te iubesc pana la cer si inapoi, cu toate stele lui si sorii vazuti si nevazuti. Astazi te-am tinut in brate si ti-am numarat oftaturile in somn, te-am iubit. Te iubesc. Aceste cuvinte le-a rostit ea dupa ce s-a gandit putin… inelul si-a stralucit lumina captiva in el si ea i-a zambit.

Pentru totdeauna este suma momentelor prezente, suma trairilor intense… Traind astazi, construim amintiri si acel „pana la adanci batraneti”!

The post Te iubesc pana la adanci batraneti! first appeared on Andreea Ban.