Gândul mi-a zburat la perioada grădiniței, nu vă spun câți ani sunt de atunci, sunt destui! Am fost mult timp supărată că nu aveam uniformă de șoim, ci rochița bleu care mă plasa în grupa mică, picii. Mi se explica de fiecare dată când mă plângeam, că la început trebuie să port uniforma de grupa mică, apoi, când voi crește, voi fi și eu șoim. Dar uniformele astea puneau o barieră între noi. Cei cu uniforma de șoim (orbila uniformă portocalie cu albastru, plus cravată și șapcă – albastre și ele) erau cei mari, cei care ne priveau pe noi de sus. Noi eram doar picii care se joacă la nisip și mănâncă iarbă, așa ne spuneau. Până să merg la grădiniță, nu am simțit așa diferența de vârstă, diferență care s-a simțit și mai puternic odată ce am început școala.

Ați fost cu toții în clasa I, bănuiesc că vă amintiți emoțiile din acele prime zile la școală, când copiii din clasele mari strigau: uite, bobocii! Nu știu voi, dar mereu am privit către cei mari cu interes, cu dorința de a fi și eu mare, visam la ziua când voi termina școala și voi intra la liceu. Și am intrat la liceu, dar am luat-o de la zero. Ba chiar, în prima zi de liceu, era să iau bătaie. Eram împreună cu noile mele colege la ieșirea din curtea școlii și am auzit din spate niște voci de fete și băieți, ne studiau și hăhăiau. Una dintre fete le-a strigat celorlalți: uite, boboaca aia are ghiozdan cu Pocahontas, se crede la gădiniță. M-am întors și am privit-o în ochi, cred că mă uitam urât tare, că mi-a zis să fac pași dacă nu vreau să mi-o iau din prima zi. Cu ce drept râdea de colega mea? Cu ce drept îmi vorbea așa? Cu ce drept se lua de noi, bobocii?

Abia în clasa a XII-a m-am relaxat. Poate e mult spus (nu am fost prea stresată în liceu, și, oricum, nu de colegii din anii mai mari), dar atunci nu am mai avut către cine să privesc, iar a fi mai mare decât ceilalți nu mai părea a fi atât de important. Am mai avut momente în care acea diferență de câțiva ani îmi dădea o stare ciudată, dar prea puține. Ba chiar, în perioada masterului, mi se părea chiar fain să fiu mai mică. Aveam colegi cu mult mai în vârstă, eram cu toții un cocktail de ani: douăzeci și puțin, treizeci, chiar și patruzeci.

Acum, când mă gâdeasc la anii aceia în care diferența de un an era wow, când, dacă erai mic (și fără tupeu) riscai să-ți iei o palmă din senin sau să rămâi fără bani de buzunar, mi se par ani rupți din filme. Mai mult, dacă ieșeai cu cineva dintr-un an mai mare, prindeai aripi. Cam a așa a fost clasa a VII-a pentru mine, când mă plimbam prin curtea școlii cu un tip din clasa a VIII-a. Era ca și cum eu aș fi fost în anul terminal, iar colegii de an păreau a fi mult mai mici. Aere ce aveam în cap.

Vorbeam acum ceva timp cu a mea colegă (de „bancă”) de la serviciu legat de acest subiect. Ea este cu zece ani mai mică, însă nu simt diferența de vârstă așa cum simțeam un an sau doi când eram la școală. Cel mai mic coleg din echipă este cu cinsprezece sau șaisprezece ani mai mic și, deși povestește despre cum mai e pe la facultate, despre profi, examene, și alte nebunii, nu percep diferența de vârstă așa cum o percepeam acum mulți ani. Odată cu școala, parcă s-au topit barierele, atât în sus, cât și în jos. Vârsta nu mai are importanță nici la serviciu, nici în relații. Dacă a avea un prieten cu un an sau doi mai mare în școala generală sau la liceu era un subiect de bârfă pentru toate bisericuțele, acum o diferență de zece ani sau chiar mai mult, e ceva normal. Nu mai știu cum e în școală, sunt prea mulți ani de când am părăsit-o, dar tare sunt curioasă dacă cei mici vor în continuare să fie mari, să cucerească lumea repede, repede.

Eu mă bucur că am lăsat în urmă băncile tuturor școlilor cu diferențele de orice fel. Acum, când stăm dimineața la cafea, colegi de toate vârstele, suntem ca acei copii din parc cărora nu le pasă că unul are trei ani, altul șase, important e să fie pe picioarele lor și să alerge până se lasă seara.

Foto: Pexels.com

The post Cândva am fost copii. Despre diferența de vârstă (atunci și acum) first appeared on Andreea Ban.

Nu am dus discutia mai departe, nu am intrebat cand s-a casatorit, cum e viata ei acum. Ceva m-a oprit. Am vrut sa cred ca e bine, ca are o viata minunata si ca nu are nevoie de oameni din trecut care sa-i tulbure prezentul. O vedeam online si imaginile din avatar imi dadeau liniste cumva. „Este bine. Este fericita.” Atat vroiam sa stiu.

Astazi am aflat ca totul s-a intamplat in mintea mea. Am aflat ca acea Paula nu era Paula mea.

-…vad ca esti in lista mea de multa vreme… dar nu mai stiu cum am ajuns sa ne cunostem… iarta-ma!

Cum adica? Ne stim de atata timp? Ce s-a intamplat cu tine? Ce ai facut cu ea, Paula mea? Dupa cateva secunde de privit in gol, am intrebat-o daca nu a facut liceul M.B. Mi-a spus ca nu, ca e din alt oras. A inceput sa se faca lumina. Cu fiecare cuvant pe care il scria realizam ca prietena mea din liceu dispare, ca tot ce am crezut ca s-a intamplat cu ea a fost o iluzie.

Si imi dau seama ca asta ni se intampla frecvent. Imaginatia noastra poate crea lumi paralele, lumi minunate, dar si cele mai mari cosmaruri. Din imaginatie se nasc iubiri marete, apar oameni perfecti. In imaginatie apare idealul si se nasc asteptarile. Dar vai ce dezamagire este atunci cand fantasmele dispar, cand ramane doar realitatea asta rece. Ce deprimare ne cuprinde cand realizam ca am imbratisat vise desarte…

Ma intreb acum, dupa atata timp, unde este fata aceea? Unde este Paula? Oare imi va mai iesi vreodata in cale pentru a o intreba ce mai face? Sunt oameni care ne trec prin viata, se opresc o vreme si apoi pleaca. Dispar. Ma intreb de ce… stiu ca e un scop in fiecare trecere, insa nu reusim mereu sa il prindem, sa-l intelegem. Imi doresc uneori sa inteleg de ce, de ce vin, de ce pleaca, de ce nu raman… Si pe unii i-as vrea pentru toata viata. Altii dispar fara niciun sens, ne sunt luati in alte vise…

The post Se intampla lucruri ciudate… first appeared on Andreea Ban.