Cândva am fost copii. Despre diferența de vârstă (atunci și acum)

time read

Articolul are 1036 cuvinte și se citește în 3 minute.

M-am oprit aseară în parc să citesc câteva pagini. În jurul meu era plin de copii, mai mici, mai mari, toți gălăgioși, în permamentă mișcare. Mi-a atras atenția un grup de patru băieței, cel mai mic era pe o bicicletă cu roți ajutătoare, iar ceilalți îl alergau. Era un fel de prinselea, deși, la fiecare tură de parc, câte un baiat apărea în fața celui mic și îi spunea Stop. Pauză. El pedala mai departe, mai cu zel. Din timp în timp, alerga după ei o fetiță, părea a fi mai mare decât toți, și îi striga celui mic să îi lase și pe ceilalți. Nu am înțeles care era idea jocului, dar i-am privit mult timp, mirată fiind că cei mai mari se jucau cu cei mici, că nu erau bisericuțe. (Nu cunosc jocurile celor mici, așa că, dragi părinți, să mă iertați dacă bat câmpii.)

Gândul mi-a zburat la perioada grădiniței, nu vă spun câți ani sunt de atunci, sunt destui! Am fost mult timp supărată că nu aveam uniformă de șoim, ci rochița bleu care mă plasa în grupa mică, picii. Mi se explica de fiecare dată când mă plângeam, că la început trebuie să port uniforma de grupa mică, apoi, când voi crește, voi fi și eu șoim. Dar uniformele astea puneau o barieră între noi. Cei cu uniforma de șoim (orbila uniformă portocalie cu albastru, plus cravată și șapcă – albastre și ele) erau cei mari, cei care ne priveau pe noi de sus. Noi eram doar picii care se joacă la nisip și mănâncă iarbă, așa ne spuneau. Până să merg la grădiniță, nu am simțit așa diferența de vârstă, diferență care s-a simțit și mai puternic odată ce am început școala.

Ați fost cu toții în clasa I, bănuiesc că vă amintiți emoțiile din acele prime zile la școală, când copiii din clasele mari strigau: uite, bobocii! Nu știu voi, dar mereu am privit către cei mari cu interes, cu dorința de a fi și eu mare, visam la ziua când voi termina școala și voi intra la liceu. Și am intrat la liceu, dar am luat-o de la zero. Ba chiar, în prima zi de liceu, era să iau bătaie. Eram împreună cu noile mele colege la ieșirea din curtea școlii și am auzit din spate niște voci de fete și băieți, ne studiau și hăhăiau. Una dintre fete le-a strigat celorlalți: uite, boboaca aia are ghiozdan cu Pocahontas, se crede la gădiniță. M-am întors și am privit-o în ochi, cred că mă uitam urât tare, că mi-a zis să fac pași dacă nu vreau să mi-o iau din prima zi. Cu ce drept râdea de colega mea? Cu ce drept îmi vorbea așa? Cu ce drept se lua de noi, bobocii?

Abia în clasa a XII-a m-am relaxat. Poate e mult spus (nu am fost prea stresată în liceu, și, oricum, nu de colegii din anii mai mari), dar atunci nu am mai avut către cine să privesc, iar a fi mai mare decât ceilalți nu mai părea a fi atât de important. Am mai avut momente în care acea diferență de câțiva ani îmi dădea o stare ciudată, dar prea puține. Ba chiar, în perioada masterului, mi se părea chiar fain să fiu mai mică. Aveam colegi cu mult mai în vârstă, eram cu toții un cocktail de ani: douăzeci și puțin, treizeci, chiar și patruzeci.

Acum, când mă gâdeasc la anii aceia în care diferența de un an era wow, când, dacă erai mic (și fără tupeu) riscai să-ți iei o palmă din senin sau să rămâi fără bani de buzunar, mi se par ani rupți din filme. Mai mult, dacă ieșeai cu cineva dintr-un an mai mare, prindeai aripi. Cam a așa a fost clasa a VII-a pentru mine, când mă plimbam prin curtea școlii cu un tip din clasa a VIII-a. Era ca și cum eu aș fi fost în anul terminal, iar colegii de an păreau a fi mult mai mici. Aere ce aveam în cap.

Vorbeam acum ceva timp cu a mea colegă (de „bancă”) de la serviciu legat de acest subiect. Ea este cu zece ani mai mică, însă nu simt diferența de vârstă așa cum simțeam un an sau doi când eram la școală. Cel mai mic coleg din echipă este cu cinsprezece sau șaisprezece ani mai mic și, deși povestește despre cum mai e pe la facultate, despre profi, examene, și alte nebunii, nu percep diferența de vârstă așa cum o percepeam acum mulți ani. Odată cu școala, parcă s-au topit barierele, atât în sus, cât și în jos. Vârsta nu mai are importanță nici la serviciu, nici în relații. Dacă a avea un prieten cu un an sau doi mai mare în școala generală sau la liceu era un subiect de bârfă pentru toate bisericuțele, acum o diferență de zece ani sau chiar mai mult, e ceva normal. Nu mai știu cum e în școală, sunt prea mulți ani de când am părăsit-o, dar tare sunt curioasă dacă cei mici vor în continuare să fie mari, să cucerească lumea repede, repede.

Eu mă bucur că am lăsat în urmă băncile tuturor școlilor cu diferențele de orice fel. Acum, când stăm dimineața la cafea, colegi de toate vârstele, suntem ca acei copii din parc cărora nu le pasă că unul are trei ani, altul șase, important e să fie pe picioarele lor și să alerge până se lasă seara.

Foto: Pexels.com