Tema: 

Scrieţi o poveste de maxim o pagină în care naratorul este mort. Încercaţi să răspundeţi la următoarele întrebări: Cui i se adresează personajul? Ce motive are?

—————–

L-am privit cum se îndreaptă spre gaura aia de canal şi nu am zis nimic. Aşteptam ca un copil momentul acela. Aproape că m-am tăvălit pe jos de râs când l-am văzut aruncat de pe bicicletă şi rotogolindu-se. Dar merita, o merita din plin. Cerurile s-au deschis atunci şi tipul cu instrucţiunile a început să se răstească la mine. Aceeaşi poveste de care m-am săturat. Că trebuie să avem grijă de protejaţii noştri, că trebuie să-i îndrumăm pe calea cea bună, că asta e singurul mod în care putem ajunge dincolo.

Drept să spun, nu prea mă mai atrage acel dincolo. Pare a fi un loc plin de reguli stupide şi sunt sătul de reguli. Să fim serioşi acum, după ce ai trăit o viaţă plină de “aşa e bine şi aşa nu e bine, asta nu ai voie, nu e frumos”, parcă ai vrea să scapi, să fii liber. Şi cum naiba să respecţi regulile, când tocmai regulile te îmbie la a nu le respecta?

Nu moare omul bine, că uite, se trezeşte înger păzitor. Toate bune până aici. Când afli însă că eşti îngerul pazitor al celui mai mare duşman al tău, simţi, nu-i aşa, că eşti în al nouălea cer. Dar entuziasmul ţi se taie rapid când vine tipul ala cu tăbliţa lui şi spune că trebuie să ai grijă de om, că trebuie să-l ajuţi să fie mai bun, să-l aperi de rele, altfel nu vei ajunge dincolo. Mă uitam ca prostul la el. Îngerul lui păzitor? Ce fel de glumă cretină e asta? Omul ăla mi-a distrus viaţa sau, mă rog, şi-a bătut joc de mine şi eu trebuie să-l păzesc de rele? Uite grozăvie.

Promit să nu mai fac. Am mai promis asta şi după ce l-am făcut să înjure în mijlocul întâlnirii aceleia importante sau după ce l-am făcut să calce într-un noroc mare şi mirositor – vai ce-am mai râs atunci, a reuşit să dea afară toţi oamenii din restaurant, iar fata aia era aşa draguţă, aproape ca lăcrima când s-a ridicat şi ea de la masă şi a plecat. Când şi-a dat seama că mizeria de pe talpa lui era de vină, a privit partea plină a paharului şi a mers să ia un bilet la Loto. Atunci l-am ajutat să câştige. 10 lei. Pentru expresia de pe faţa lui de atunci aş fi în stare să renunţ la orice ar fi dincolo.

E grozav să fii mort. Serios. Te plimbi pe străzi, mergi la teatru, la film, poţi intra în casele oamenilor, în dormitoarele doamnelor. Eşti martor la tot ce se întâmplă în lume. Nu pot eu să zbor, dar a trecut prea puţin timp. Dacă tipul cu instrucţiunile poate, cred că voi reuşi şi eu. Nu mă pot apropia de casa mea, ceea ce e nasol rău. Mi-ar fi plăcut să-mi văd soţia şi fiicele. L-am văzut pe Rex totuşi, câinii simt. Stăteam atunci, în primele zile, şi mă uitam la casă. Încercasem să trec bariera aia şi priveam neputincios spre uşa de la intrare. Speram să văd pe cineva ieşind, însă a venit doar câinele. M-a privit şi a lătrat vesel. Se tot agita să merg cu el. Am încercat să-l mângâi, dar mâna mi-a trecut prin el. Cred că s-a speriat, că a fugit schelălăind. Acum mă priveşte de la distanţă, dar se bucură mereu.

Mă apropii de Petre şi îi şoptesc că e bine, că acum trebuie să meargă acasă. Omul meu se ridică. Cu greu mă abţin să nu îl atrag spre o altă gaură. Se îndreaptă împleticindu-se spre bicicletă. O ridică şi izbucneşte în plâns când vedea roata din faţă în formă de opt. E primul bărbat pe care-l văd plângând. Este o imagine la care nu mă aşteptam. Preferam ca el să se enerveze, să înjure, dar aşa? Să se dea bătut din cauza bicicletei?

”Din cauza ta”, îmi spune tipul cu instrucţiunile. “Acum te ţii de promisiune? Vrei să treci dincolo?”
”Cred că da, dar aş mai sta puţin p-aici. Petre are nevoie de puţină îndrumare şi cred că mai am câţiva duşmani”, zic eu privind bărbatul care cândva mă adusese pe marginea prăpastiei şi care acum şchiopăta târând după el bicicleta cu roata făcută opt.

—————–
Curs: Marius Chivu
Observații: Ar fi trebuit să dezvolt partea cu „E grozav să fii mort.”

The post Îngerul păzitor first appeared on Andreea Ban.

Tema:

Scrieţi o poveste de maxim o pagină în care naratorul este mort. Încercaţi să răspundeţi la următoarele întrebări: Cui i se adresează personajul? Ce motive are?

—————–

Mă uit lung la pagina albă. Niciun cuvânt, nimic. Cum naiba să scrii ca un mort, adică, mă rog, naratorul să fie mort? Ca să scriu bine, ar fi trebuit să fi murit măcar puţin. Nu are sens. Oare Chivu ştie că nu are sens? Sau poate că are, poate că cei cu un dram de imaginație prind sensul.

Mă ridic de la masă şi fac câţiva paşi prin cameră. Afară e linişte. Îmi place noaptea. Din când în când mai trece câte o maşină pe stradă. Aproape în fiecare noapte trece ambulanţa cu sirena ei ascuţită. Mi se face pielea de găină. Mai devreme au trecut şi pompierii. Nu-ţi poţi auzi gândurile în oraşul ăsta.

Mai fac câţiva paşi şi mă aşez în faţa paginii albe. Degetele încep să tasteze întrebări: Cum ar gândi un mort? Ce ar face un mort? Morţii dorm? Visează? Porcării. Numai porcării. Iar voi primi acea privire şi mişcarea din cap, cum că “ai dat-o-n bară fată, din nou”. Şterg tot. Mai bine desenez ceva. Un mort. Mă ridic de la birou pentru a lua blocul de desen şi văd luminile ambulanţei cum trec spre spital. Niciun sunet. Poate că a murit. Oare cum arată mortul? Poate că e plin de sânge, poate că are spume la gură sau poate că i-a stat inima şi a murit pur şi simplu. Găsesc blocul de desen la locul lui, după bibliotecă. E plin de praf. Suflu în el şi în secunda următoare strănut. Se aude un sâsâit scurt. Pun blocul pe masă şi scot o foaie. Are marginile galbene. Aleg un creion cu mina moale şi trasez două linii. Este punctul. Aşa începe totul, cu un punct. Liniile îl susţin. În jurul punctului încep să conturez o faţă, apoi ochii. Îmi place să desenez ochi, să îi fac vii. Dar trebuie să desenez un mort. Mort cu ochii vii? Mâna desenează mai departe cu o precizie la care nu mă aşteptam. Ochii aceia par a mă privi din toate părţile. Mă dau puţin în spate pentru a-i vedea mai bine şi calc strâmb. Sâsâitul se aude iar, dar ceva mai pronunţat. Îmi cer scuze de data asta. Cezar mi se urcă pe picior şi se-ncolăceşte pe mijlocul meu. Mi-e drag. Îl mângâi pe capul solzos şi rece şi am o senzaţie ciudată de silă. Mă întorc la desenul meu.

O sirenă se aude trecând pe stradă. Ridic ochii din desen şi văd soarele roşiatic cum îşi strecoară razele printre crengi. Mortul meu parcă e viu. Desenul îmi vorbeşte. Îl văd pe bunicul stând acolo nemişcat, cu faţa vânătă, dar cu un zâmbet ciudat strâns în colţul gurii. Mă frec la ochi şi privesc cu atenţie. Buzele se mişcă, spun ceva. Că sunt, ce sunt? Nu pricep. Mă mai plimb puţin prin cameră. Dincolo de fereastră se aude gălăgie, sunt voci, sirene, pare o mulţime acolo jos. Cred că am obosit, poate ar trebui să mă întind puţin.

Bunica intră peste mine în cameră. Asta nu se poate. Am văzut-o pe masa aceea cu mâinile împreunate ca pentru rugăciune. Acum e aici, în camera mea, şi are zeci de ace înfipte în braţe şi gât. ‘Hai’, îmi spune, ‘o să cadă, o să cadă’. Eu văd căzând doar acele. Cade câte unul, două, se apleacă, le ia, le înfige înapoi ţinându-şi respiraţia. Nu înţeleg nimic. Mă priveşte ca pe un copil prost, mă ia de mână şi mă trage din cameră. ‘Hai, să mergem, a ars tot, nu mai poţi sta aici.’ Mă smucesc din mâna ei şi, cu şarpele strâns în jurul meu, rămân pe loc. ‘Trebuie să-mi fac tema’, îi zic.

‘Nu pricepi? Vai, fata bunicii, dar ai murit dragă, eşti moartă. Hai să mergem.’ Nu mă mişc. Cred că visez, sigur visez. Mâine trebuie să dau pomană cuiva, i-o fi foame bunicii.

‘Scumpa mea, hai să-ţi arăt ceva şi apoi faci ce vrei.’ Mă duc după ea pe hol. Mă trage în faţa oglinzii şi îmi spune să nu mă sperii. Întâi văd chipurile noastre, apoi ciudăţeniile astea, şarpele agăţat de mine şi acele din ea. Parcă îi era frică de ace. Ridic din umeri. ‘Suntem noi două’, zic. ‘Mai uită-te odată’, mă îndeamnă.

Oglinda fumegă. În ea sunt două arătări, o babă uscată şi ceva ce pare a fi fost o femeie. Este arsă şi are jumătate din craniu sfărâmat. Un cercel rotund îi atârnă din urechea dreaptă. E cercelul meu. Bunicul apare din spate cu pielea scofâlcită întinsă-ntr-un zâmbet. Ştiu că trebuie să plec. Îmi aduc aminte că mi-e îngrozitor de frică de şerpi şi, fără să vreau, îl strâng pe Cezar în braţe. Am înţeles.

Sirenele urlă din stradă. Vin şi pleacă. Clipesc şi holul e din nou aşa cum îl ştiam, nici urmă de incendiu. Bunicii mă aşteaptă acum în pragul uşii. Îmi iau la revedere de la casă şi, privind către foaia rămasă albă, şoptesc: ‘Chivule, acum ştiu. Te aştept să-ţi povestesc tema mea.’

—————–
Curs: Marius Chivu
Observații: Nu mi-am notat, dar au fost.

The post Temă pentru acasă first appeared on Andreea Ban.

He’s still dead but he’s getting warmer.

Un mort simpatic foc! Un mort care gandeste, un mort care vorbeste, cam greu la inceput, asculta muzica, zambeste, conduce, se indragosteste. Si nu vorbim aici de orice fel de mort, ci de un zombie mancator de oameni. Voi, cei care urmariti filme cu zombii, cu vampiri („adevarati”, nu sclipiciosi), cu tot felul de aratari de dincolo de viata, stiti ca e un non-sens in a spune ca mortul se intoarce la viata.

Si totusi, Warm Bodies vine cu un concept nou. Baietii buni, de aceasta data, sunt zombii. Ei, desi par a fi morti, se afla de fapt intr-un fel de moarte cerebrala, asteptand momentul sa fie resurscitati. Cum vor fi resurscitati? Prin dragoste. Si iata, salvarea omenirii de la o pieire iminenta este dragostea. R., zombiul nostru simpatic, o intalneste pe Julie si lumea lui prinde culoare si incet, incet (zombie style!) sens.

R., desi face niste lucruri nu tocmai ortodoxe, adica omoara si papa creier de om, in speta creierul iubitului noii sale pasiuni, devine rapid preferatul nostru. El zice ca asa reuseste sa se intoarca putin in viata reala, ca gustand din neuronii ucisului, evadeaza pentru cateva clipe in viata acestuia. Si cum suntem deosebit de sensibili, il vom ierta desigur! Ce ati face daca ar veni la voi acel zombilica cu ochii mari si sticlosi: „ajuta-ma sa traiesc, da-mi niste creier de la tine… ggrrrrr”. Parca nu ar mai fi preferatul nostru, nu-i asa?

Bun. R. o salveaza pe Julie de la a ajunge festinul altora si o protejeaza tinand-o captiva in locuinta lui, un avion plin de goodies. Ce zombie fericit! Invata astfel sa fie om din nou sau, ma rog, reinvata primii pasi, primele cuvinte. Si Julie e langa el, ca un observator. Sa mai zic ca Julie e fata sefului, generalul Grigio (John Malkovich)? E destul de logic. Ca totul se intampla la americani e inutil sa mai mentionez. Vor urma lupte cu scheletelele (the ferocious Bonie zombies) si oamenii vor gasi ajutor in zombilici, care de asemenea erau urmariti de catre dusmanul subtirel pentru ca se transformau in oameni, adica acele corpuri calde.

Oameni, zombii, scheleti, iubire, creiere mancate, muzica faina, bluza rosie a lui R., prietenie, masina rosie… fac din acest film unul de urmarit. Veti invata cum sa va comportati printre zombii sau, daca sunteti voi zombii, cum sa va comportati printre oameni. Simpatic foc! Si unde mai pui ca filmul are la baza romanul omonim al lui Isaac Marion? Era de asteptat, nu-i asa? Ce film nu mai are la baza in ultima perioada o carte? Va recomand Warm Bodies. E… altfel. Si ideea ca iubirea salveaza omenirea, e frumoasa. Foarte frumoasa!

Warm Bodies (2013)

The post Iubitul meu e zombie! first appeared on Andreea Ban.