Temă pentru acasă

Tema pentru acasaText scris pentru Atelierul de Scriere Creativă.

Tema:

Scrieţi o poveste de maxim o pagină în care naratorul este mort. Încercaţi să răspundeţi la următoarele întrebări: Cui i se adresează personajul? Ce motive are?

—————–

Mă uit lung la pagina albă. Niciun cuvânt, nimic. Cum naiba să scrii ca un mort, adică, mă rog, naratorul să fie mort? Ca să scriu bine, ar fi trebuit să fi murit măcar puţin. Nu are sens. Oare Chivu ştie că nu are sens? Sau poate că are, poate că cei cu un dram de imaginație prind sensul.

Mă ridic de la masă şi fac câţiva paşi prin cameră. Afară e linişte. Îmi place noaptea. Din când în când mai trece câte o maşină pe stradă. Aproape în fiecare noapte trece ambulanţa cu sirena ei ascuţită. Mi se face pielea de găină. Mai devreme au trecut şi pompierii. Nu-ţi poţi auzi gândurile în oraşul ăsta.

Mai fac câţiva paşi şi mă aşez în faţa paginii albe. Degetele încep să tasteze întrebări: Cum ar gândi un mort? Ce ar face un mort? Morţii dorm? Visează? Porcării. Numai porcării. Iar voi primi acea privire şi mişcarea din cap, cum că “ai dat-o-n bară fată, din nou”. Şterg tot. Mai bine desenez ceva. Un mort. Mă ridic de la birou pentru a lua blocul de desen şi văd luminile ambulanţei cum trec spre spital. Niciun sunet. Poate că a murit. Oare cum arată mortul? Poate că e plin de sânge, poate că are spume la gură sau poate că i-a stat inima şi a murit pur şi simplu. Găsesc blocul de desen la locul lui, după bibliotecă. E plin de praf. Suflu în el şi în secunda următoare strănut. Se aude un sâsâit scurt. Pun blocul pe masă şi scot o foaie. Are marginile galbene. Aleg un creion cu mina moale şi trasez două linii. Este punctul. Aşa începe totul, cu un punct. Liniile îl susţin. În jurul punctului încep să conturez o faţă, apoi ochii. Îmi place să desenez ochi, să îi fac vii. Dar trebuie să desenez un mort. Mort cu ochii vii? Mâna desenează mai departe cu o precizie la care nu mă aşteptam. Ochii aceia par a mă privi din toate părţile. Mă dau puţin în spate pentru a-i vedea mai bine şi calc strâmb. Sâsâitul se aude iar, dar ceva mai pronunţat. Îmi cer scuze de data asta. Cezar mi se urcă pe picior şi se-ncolăceşte pe mijlocul meu. Mi-e drag. Îl mângâi pe capul solzos şi rece şi am o senzaţie ciudată de silă. Mă întorc la desenul meu.

O sirenă se aude trecând pe stradă. Ridic ochii din desen şi văd soarele roşiatic cum îşi strecoară razele printre crengi. Mortul meu parcă e viu. Desenul îmi vorbeşte. Îl văd pe bunicul stând acolo nemişcat, cu faţa vânătă, dar cu un zâmbet ciudat strâns în colţul gurii. Mă frec la ochi şi privesc cu atenţie. Buzele se mişcă, spun ceva. Că sunt, ce sunt? Nu pricep. Mă mai plimb puţin prin cameră. Dincolo de fereastră se aude gălăgie, sunt voci, sirene, pare o mulţime acolo jos. Cred că am obosit, poate ar trebui să mă întind puţin.

Bunica intră peste mine în cameră. Asta nu se poate. Am văzut-o pe masa aceea cu mâinile împreunate ca pentru rugăciune. Acum e aici, în camera mea, şi are zeci de ace înfipte în braţe şi gât. ‘Hai’, îmi spune, ‘o să cadă, o să cadă’. Eu văd căzând doar acele. Cade câte unul, două, se apleacă, le ia, le înfige înapoi ţinându-şi respiraţia. Nu înţeleg nimic. Mă priveşte ca pe un copil prost, mă ia de mână şi mă trage din cameră. ‘Hai, să mergem, a ars tot, nu mai poţi sta aici.’ Mă smucesc din mâna ei şi, cu şarpele strâns în jurul meu, rămân pe loc. ‘Trebuie să-mi fac tema’, îi zic.

‘Nu pricepi? Vai, fata bunicii, dar ai murit dragă, eşti moartă. Hai să mergem.’ Nu mă mişc. Cred că visez, sigur visez. Mâine trebuie să dau pomană cuiva, i-o fi foame bunicii.

‘Scumpa mea, hai să-ţi arăt ceva şi apoi faci ce vrei.’ Mă duc după ea pe hol. Mă trage în faţa oglinzii şi îmi spune să nu mă sperii. Întâi văd chipurile noastre, apoi ciudăţeniile astea, şarpele agăţat de mine şi acele din ea. Parcă îi era frică de ace. Ridic din umeri. ‘Suntem noi două’, zic. ‘Mai uită-te odată’, mă îndeamnă.

Oglinda fumegă. În ea sunt două arătări, o babă uscată şi ceva ce pare a fi fost o femeie. Este arsă şi are jumătate din craniu sfărâmat. Un cercel rotund îi atârnă din urechea dreaptă. E cercelul meu. Bunicul apare din spate cu pielea scofâlcită întinsă-ntr-un zâmbet. Ştiu că trebuie să plec. Îmi aduc aminte că mi-e îngrozitor de frică de şerpi şi, fără să vreau, îl strâng pe Cezar în braţe. Am înţeles.

Sirenele urlă din stradă. Vin şi pleacă. Clipesc şi holul e din nou aşa cum îl ştiam, nici urmă de incendiu. Bunicii mă aşteaptă acum în pragul uşii. Îmi iau la revedere de la casă şi, privind către foaia rămasă albă, şoptesc: ‘Chivule, acum ştiu. Te aştept să-ţi povestesc tema mea.’

—————–
Curs: Marius Chivu
Observații: Nu mi-am notat, dar au fost.

3 Comments

  • CEZAR Posted 24/01/2014 22:23

    …fiind eu in audientza la al de sus, incercind printr o politicoasa petitziune lacrimogena sa obtzin transformarea mea in zisul mai sus serpus. chiar daca eu fiind din mosi stramosi, via tanti mia, moasa, doar cu darwin. dar se zice ca ala de sus, ii ajuta si pe cei care nu l cred.asa o fi? vedem, si zic…
    ssssssssssssssssssssssssssssssss…..

  • andres Posted 25/01/2014 01:26

    Cezar, Cezar, ce sa fac eu daca porti domnia ta nume de mare imparat? Ce sa fac? 😀

  • Trackback: Îngerul păzitor | Thoughts about nothing…

Add Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.