Mi-e frig, mi-e cald, mi-e dor…

Am ramas cu gandul la un film vazut aseara, la o carte a carei ultima pagina am citit-o acum cateva minute. Filme si carti. Zeci, sute de vieti traite pe repede-inainte, vieti imaginate si pictate cu litere emotionate, cu imagini ce starnesc dorinte nebanuite. Sentimentul care ma incerca atunci cand luminile din sala de cinema se aprind, atunci cand apare genericul filmului sau inchid cartea dupa ultimul cuvant citit, e dureros. E ca o moarte subita care imi zdruncina fiinta. Ma simt pierduta, rupta de realitatea aceea fantastica si aruncata in lumea asta mica si rece. Dar… nicaieri nu-i ca acasa. De aici pot pleca din nou, in alt film, alta carte. Viata bate filmul se spune si se spune tare bine. Doar din lumea asta, viata asta poti trai multe altele, doar de aici din lumea noastra mica putem fi cu adevarat mari. Si poate ca sunt altii care se uita acum la noi prin ecrane mari, ne studiaza si rad de noi. Ne-au luat zapada, ne-au schimbat climatul doar sa vada ce vom face, ce vom spune. Vor fi surprinsi de reactia noastra? Nu vor fi? Cred ca se plictisesc al naibii daca au ajuns sa se joace cu anotimpurile noastre perfecte. Ploaie in ianuarie? Serios? Hai lasati gluma mai… cine ati fi!

Si ploaia se agita mai departe dincolo de geam. Zambesc pe ascuns, eu sunt aici, ea e acolo. Aici e cald, acolo e intuneric. Aici e vara, e mereu vara si soare. Asa mi-e patul, imbracat in portocaliu in multe culori, cu flori de soare si vise colorate. Si ma topesc acum in vara mea cea colorata, trag perdeaua peste ploaia de afara si sting sunetul cu puterea gandului. Vantul e acum briza de mare, ploaia este valul ce se sparge in dig… Mi-e dor… Doar ea, mare stie ce simt si cat imi doresc. Mi-e tare dor…

The post Mi-e ploaie de tine… first appeared on Andreea Ban.

Am trecut pe langa doi tipi care discutau de fusta cu volane – o fusta cu volane sau fusta unei tipe… dar avea volane. Nu pareau a fi… ciudati. Insa mi-a ramas in minte acest „fusta cu volane”. M-am intrebat in acea clipa daca aveau sa foloseasca si cuvantul dantela. Poate nu. Dar nu bag mana-n foc!

Urmatoarea scena: un el si o ea despartindu-se. De fapt, ea se despartea de el. El o privea cu ochii mari si tristi, uimiti parca de veste. Cred ca daca ii pica o caramida in cap celui mai bun prieten si nu ar fi avut acea privire disperata. Iar ea… ea era exasperata. „Nu!” a spus. El a intins mana si a spus „hai ma, serios?!”. Ea a dat ochii peste cap. Eu m-as fi oprit sa-l imbratisez si sa-i spun ca maine rasare un alt soare, mai frumos, mai cald, mai iubitor.

Am vazut apoi un bebe mic in drum spre somn. Timpul a stat parca in loc si eu am stat locului. Bebele meu scancea si apoi a alunecat in lumea lui micuta si fara griji. I-am sarutat visele si obrajorii de la distanta…

Am plecat din nou. M-am intors in noapte si m-am lovit cu privirea de un zid. „TE IUBESC, SPER CA ACUM SE VEDE” scria cu litere de-o schioapa. Am zambit. Da, se vede, vede toata lumea. Oare a vazut cine trebuie?

Am ajuns din nou langa apa. Dambovita isi stralucea apele in lumina orasului. M-am oprit pentru o clipa, am admirat-o si i-am dat „Buna seara!”. Mi-a raspuns cu o unduire lichida de un portocaliu murdar. I-am desenat imaginea incremenita in culoarea toamnei tarzii intr-o fotografie.

Ultima imagine a serii este campul galben de floarea soarelui si de rapita dintr-un pasaj de metrou. Un camp imens, un camp de soare pe care l-am cautat toata vara. Se pare ca statea sub pamant. Reclama la Wiesana e galbena si te invita pe campuri de poveste galbene ca soarele de iulie. Te amageste la propriu. Nu mai suntem copii sa ne lasam purtati pe aripi de poveste si apoi sa cumparam… Vara nu se cumpara, lanul de galben nu e pe raft de magazin. Vara-fericirea nu e in hipermarket! Nu ne mai vindeti iluzii! Nu ni le permitem, nu avem timp…

The post Cea mai portocalie noapte first appeared on Andreea Ban.