Cum a fost alergatul de această dată?

Păi, să o luăm pe rând. Primul kilometru a fost îngrozitor de lung. Așteptam să aud vocea din aplicație, să-i zicem Kip, spunându-mi că au trecut cele 3 minute și multe sute de metri.Dar nu, cele 3 minute erau ca minutele acelea de așteptare la metrou, treceau cu încetinitorul, iar distanța… uf, mică mică. Cu respirația am fost ok, nu mi-am dat duhul. Kilometrul al doilea a trecut și mai greu. Deja simțeam nevoia să merg pentru a-mi regla respirația. După ce am atins targetul inițial de trei kilometri, lucurile au început să se miște altfel. Și când spun lucruri, mă refer la timp. Cu cât mă apropiam de cei cinci kilometri pe care îi bifasem data trecută, cu atât simțeam că pot, știam că voi atinge și depăși acel 5 magic. Și l-am depășit. În momentul în care Kip m-a anunțat că am alergat cinci kilometri, abia reintrasem în parc. Cu siguranță aveam să bifez un kilometru în plus.

Partea bună e că am alergat acel kilometru în plus, partea mai puțin bună e că mi s-a închis telefonul în momentul în care am făcut o poză la aleea pe care eram (cea de mai sus). Cronometrul s-a oprit la 5.17km. Am avut de alergat încă jumătate de traseu, aproximativ un kilometru. Deci, da, mi-am depășit recordul.

Ce am învățat în această seară?

1. Când ies la alergat trebuie să am bateria full. În momentul în care nu am mai avut muzică (da, muzica mi-a păpat bateria care era pe jumătate când am ieșit) și nici pe Kip care să-mi vorbească din 3 în 3 minute, parcă mi-a dispărut tot cheful. Am rămas singură în parc alergând de nebună.
2. Nu e greu să alegi cinci kilometri, ci e greu primul și al doilea kilometru. Ultimul e floare la ureche.
3. Viteza cu care aleg cel mai bine e de 8km/oră. La 6 sau 7km/oră am impresia că mă legăn, la 10 km/oră deja îmi sare inima în gât și mă doare în piept.

Dacă mi-ar fi spus cineva anul trecut sau chiar acum câteva luni că voi alerga, că voi reuși să alerg peste trei kilometri fără a avea dureri de splină sau a simți gust de fier în gură și fără a mă trânti pe iarbă la final, aș fi râs și l-aș fi trimis la plimbare. Dar uite că am reușit. Mi s-a arătat și o altă variantă a alergatului, aceea în care alternezi alergatul cu mersul, aceea în care alergi la viteza pe care corpul tău o acceptă, și este bine. Primul kilometru e greu, și al doilea, și al treilea. Apoi e posibil să auzi o voce în cap (nu a lui Kip!) care îți va spune că mai poți, încă puțin, încă un pas. Să știți că senzația de la final e minunată!

Seara sau dimineața?

Eu alerg seara. Mi-ar plăcea să alerg dimineața, însă nu îmi iese din două motive: nu mă pot trezi atât de dimineață și faptul că transpir. A începe ziua cu spălatul părului nu e de mine, nu de alta, dar îmi ia cel puțin o oră să-l usuc, îndrept, bla bla. Seara e bine.

M-a întrebat cineva dacă nu mi-e teamă să alerg noaptea în parc. Ei bine, nu. Dacă vă uitați în poza de mai sus, în stânga sunt doi paznici. Am trecut pe lângă ei de cel puțin două ori. Se plimbau pe alei. Nu știu dacă sunt paznici în toate parcurile, dar prezența lor mi-a oferit o oarecare siguranță. Nu de alta, dar erau destui puști dubioși care bântuiau prin zonă.

Stingerea?

Am simțit nevoia să inserez cuvântul acesta în titlu deoarece tocmai aseară, când am trecut cu mult peste magicul 5, mi s-a închis telefonul și s-a dus și bateria la Misfit. Cu acesta din urmă îmi măsor numărul de pași pe fiecare zi. Urma să se stingă lumina în cartier și primeam bomboana de pe tort.

Dragilor, cei care mi-ați spus că vă apucați de alergat/făcut mișcare, ați reușit? Cum a fost? Sau când aveți de gând? Ce ziceți de astăzi, diseară?

The post Primul kilometru. Ultimul kilometru. Stingerea first appeared on Andreea Ban.

Cei trei kilometri pe care i-am dovedit au fost un chin pentru mine copil fiind. Uram orele de sport și mai ales partea cu alergatul. La viteză nu aveam viteză, la rezistență nu rezistam. Imaginați-vă cât aveam de tras pentru a nu-mi strica media generală cu note mici la sport.Atunci când aveam de dat rezistența ajungeam cu chiu cu vai la finalul celor trei kilometri. Prima tură de școală (primul kilometru) era așa și așa, la a doua uitam să mai respir (corect) și auzeam un vâjâit în urechea dreaptă. La a treia tură alergam, mergeam, mă împleticeam, trăgeam de mine pentru a scoate un timp cât de cât ok și să vadă profa că “muncesc”. În momentul în care treceam de linia de sosire, mai că nu-mi săreau inima pe gură și plămânii pe urechi. Nimic nu se compara cu fericirea acelui moment, mă arucam pe iarba în curtea școlii și priveam cerul. Eram o pasăre, eram ploaie, eram fiecare nor de pe cer și pământul se învârtea cu mine. Ban, striga profa, ai opt cu indulgență. Brrr! Bine că nu e șapte. Apropo, uram acel „cu indulgență” pe care ni-l aruncau profii.

În liceu lucrurile au mers mai ușor. În primul semestru am avut probleme cu un picior și am fost scutită de sport, apoi nu îmi mai aduc aminte. Prin facultate sportul a fost interesant, am scăpat repede de el. Nu mai era nimeni care să mă oblige să-mi scuip plămânii, nu mai era nimeni care să se uite la mine ciudat când aruncam cu mingea aia cretină de oină (mingea care aveam impresia că se duce departe, dar, nemernica, pica fix în fața mea la fiecare aruncare), nu mai era nimeni care să mă oblige să fac ceva ce nu îmi place (legat de sport).

În mod normal, de aici ar trebui să înceapă povestea cu marea schimbare, cum m-am îndrăgostit de sport și cum le-am arătat eu lor și, desigur, mie. Dar nu, povestea merge mai departe cu aceeași aversiune pentru mișcare. Singurele sporturi pe care le-am practicat și le practic cu plăcere sunt biciclitul, patinajul și înotul. Le practic destul de rar, e adevărat. Bicicleta mea e plecată undeva, în ținuturi verzi unde cineva are grijă de ea, căci acasă ruginise pe balcon (shame on me!), la patinaj nu am mai ajuns de vreo doi ani, iar înotul îl practic vara la mare sau, uneori, la piscină. Sunt singurele sporturi care nu m-au făcut să-mi dau duhul.

Înainte de a reveni la partea cu alergatul, trebuie să menționez și scurta, dar minunata perioadă de mers la sală. Acum vreo trei ani, aveam o colegă care a reușit să mă ia cu ea la sală. A durat ceva până am zis da, cam un an, dar nu asta e important, ci faptul că a reușit. A fost o perioadă minunată, mergeam la aerobic de trei ori pe săptămână. Nu am avut nicio revelație (energia de după sală, abdomen mai plat, piele mai strălucitoare etc.) în perioada aceea, însă făceam mișcare, nu mai oboseam urcând scările, nu mă mai durea spatele și chiar reușisem să țin pasul cu instructorul și coregrafia. Mi-a luat o lună să ajung la performanța asta, dar am reușit. Între timp, firma la care lucram și-a schimbat sediul și nu am mai putut ajunge la acea sală. Am încercat alta, dar mi-era peste mână, așa că am renunțat.

Săptămâna trecută, după niște ani în care nu am făcut mișcare, v-am spus că bicicleta nu mai e prin zonă și înotul vara, la mare, nu se pune ca sport, am ieșit la alergat. Să nu credeți că m-am trezit într-o dimineață și am spus gata, de azi alerg. Nu, ar fi fost prea frumos. Mi-au trebuit multe săptămâni de negocieri, de discuții, de hai că merg, hai că nu merg azi, poate mâine, poate luni, de luni sigur, de… Au fost două chestiuni care m-au ajutat sau, mă rog, m-au făcut să-mi pun echipamentul (da, am așa ceva, doar am fost la sală) și să ies din casă.

Prima ar fi că al meu prieten iese la alergat și îmi povestește despre asta. Entuziasmul lui, fiecare kilometru pe care-l cucerește, fiecare invitație să mă alături lui m-au făcut să vreau și eu. Sau poate că e un pic de ambiție la mijloc, dacă poate el, eu de ce să nu pot? Decizia a fost luată înainte cu mult de prima ieșire, aveam să ies, dar nu chiar acum. Și am tot amânat.

A doua chestiune, și cea care nu mi-a dat de ales, a fost durerea de spate cumplită cu care m-am trezit într-o dimineață. Lipsa de mișcare face treburi din astea, te îmbătrânește fără să realizezi. Nu am ieșit chiar în acea zi – mă mișcam ca un robot și alergatul ar fi fost un chin –, dar nu a mai trecut mult timp și mi-am făcut curaj.

Cel mai greu a fost primul kilometru. Aveam senzația că dau rezistența. Dar, de această dată alergatul a fost pentru mine, pentru spatele meu, pentru a putea urca o scară fără să respir greu zece trepte mai sus, pentru a suplini lipsa de mișcare generală. Să mai spun că m-au încercat toate senzațiile de rău? Am avut dureri de gambe, de glezne, de câteva ori am avut impresia că îmi fuge un genunchi, apoi au fost durerile în piept și chiar o senzație de vomă. Le-am potolit prin mers. Mă linișteam și alergam iar. Așa s-au scurs primii trei kilometri. Trei mii de metri de chinuri. La final m-aș fi întins pe iarbă și aș fi numărat stelele sau luminile din parc, dar mi-a zis mie draga mea prietenă și instructoare de aerobic că nu e bine, că trebuie să te liniștești treptat, nu brusc. Așa că am pornit spre casă la pas fără a face vreo pauză de stat pe bancă. A doua zi, spre seară, am simțit febra musculară cum mi se cațără pe picioare. A treia zi abia m-am dat jos din pat. Am avut niște dureri de picioare infiorătoare, în special în zona labei piciorului. Abia din a treia zi m-au lăsat. Corpul reacționează cum știe el mai bine. Dacă nu ai grijă de el la momentul potrivit, se răzbună când ți-e lumea mai dragă.

Aseară am ieșit la alergat a doua oară. Între timp mi-am instalat o aplicație (Runkeeper) care să mă ajute să-mi nu-mi mai dau duhul. Vocea din aplicație îmi spune cât am alergat, care e viteza medie cu care alerg, câte minute au trecut, câți kilometri. Am reușit astfel să alerg inteligent, dacă pot spune așa. Și acum ajung la motivul meu de mândrie, am alergat cinci kilometri. Dacă prima oară am crezut că voi leșina la finalul celor trei, de data aceasta am trecut cu bine de ei. Nu am alergat constant, tendința e de a grăbi pasul. Dar când tanti îmi spunea că viteza medie e de 10 sau 11 km/h, o lăsam mai moale. Am avut și dureri în piept, dar nu am forțat, am mers până au trecut, apoi am alergat iar.

Partea care mi-a plăcut cel mai mult a fost aceea că am văzut povești. Parcul e plin de ele. Sunt povești pe două picioare despre care mi-ar plăcea să scriu pe viitor.

De ce am scris toată polologhia de mai sus? Cu siguranță nu pentru a mă lăuda, sunt destui care au povești cu mult mai mulți kilometri, oameni care merg la maratoane, triatloane și alte nebunii. Am scris pentru mine și pentru cei ca mine, cei care nu fac mișcare din comoditate, din lipsă de timp sau alte motive cărora le-aș spune scuze. Eu am una cretină, transpir foarte tare, chiar și pe cap (uite, mami, nu am mai zis în cap!) și nu îmi place să-mi pierd atâta timp cu spălatul și uscatul/îndreptatul părului. Și am mai scris pentru că astfel sunt mai multe șanse să mă țin de activitatea aceasta, (mi-)am creat niște așteptări. În plus, prefer să-mi spăl părul mai des, să am febră musculară un timp, decât să mă doară spatele.

Nu vin cu sfaturi din această zonă, nu le am. De fapt, chiar am nevoie de ele, așa că nu vă sfiiți să-mi scrieți. Zona de comentarii e deschisă. Eu am doar experiența pe care v-o împărtășesc cu drag și care sper să vă inspire.

Dacă ați avut răbdare să citiți până aici, vă mulțumesc și vă promit că data viitoare să fie o povestioară mai scurtă. Sănătate vă doresc!

The post Primul kilometru first appeared on Andreea Ban.