Primul kilometru

Am alergat cinci kilometri – cinci kilometri întregi – și nu mi-am dat duhul. Probabil voi avea o nouă febră musculară, dar ce importanță are? Am alergat cei 3 kilometri pe care i-am avut ca target plus încă doi. Unii veți spune mare lucru sau așa și?! Ei bine, e mare lucru.

Parcul MoghiorosCei trei kilometri pe care i-am dovedit au fost un chin pentru mine copil fiind. Uram orele de sport și mai ales partea cu alergatul. La viteză nu aveam viteză, la rezistență nu rezistam. Imaginați-vă cât aveam de tras pentru a nu-mi strica media generală cu note mici la sport.Atunci când aveam de dat rezistența ajungeam cu chiu cu vai la finalul celor trei kilometri. Prima tură de școală (primul kilometru) era așa și așa, la a doua uitam să mai respir (corect) și auzeam un vâjâit în urechea dreaptă. La a treia tură alergam, mergeam, mă împleticeam, trăgeam de mine pentru a scoate un timp cât de cât ok și să vadă profa că “muncesc”. În momentul în care treceam de linia de sosire, mai că nu-mi săreau inima pe gură și plămânii pe urechi. Nimic nu se compara cu fericirea acelui moment, mă arucam pe iarba în curtea școlii și priveam cerul. Eram o pasăre, eram ploaie, eram fiecare nor de pe cer și pământul se învârtea cu mine. Ban, striga profa, ai opt cu indulgență. Brrr! Bine că nu e șapte. Apropo, uram acel „cu indulgență” pe care ni-l aruncau profii.

În liceu lucrurile au mers mai ușor. În primul semestru am avut probleme cu un picior și am fost scutită de sport, apoi nu îmi mai aduc aminte. Prin facultate sportul a fost interesant, am scăpat repede de el. Nu mai era nimeni care să mă oblige să-mi scuip plămânii, nu mai era nimeni care să se uite la mine ciudat când aruncam cu mingea aia cretină de oină (mingea care aveam impresia că se duce departe, dar, nemernica, pica fix în fața mea la fiecare aruncare), nu mai era nimeni care să mă oblige să fac ceva ce nu îmi place (legat de sport).

În mod normal, de aici ar trebui să înceapă povestea cu marea schimbare, cum m-am îndrăgostit de sport și cum le-am arătat eu lor și, desigur, mie. Dar nu, povestea merge mai departe cu aceeași aversiune pentru mișcare. Singurele sporturi pe care le-am practicat și le practic cu plăcere sunt biciclitul, patinajul și înotul. Le practic destul de rar, e adevărat. Bicicleta mea e plecată undeva, în ținuturi verzi unde cineva are grijă de ea, căci acasă ruginise pe balcon (shame on me!), la patinaj nu am mai ajuns de vreo doi ani, iar înotul îl practic vara la mare sau, uneori, la piscină. Sunt singurele sporturi care nu m-au făcut să-mi dau duhul.

Înainte de a reveni la partea cu alergatul, trebuie să menționez și scurta, dar minunata perioadă de mers la sală. Acum vreo trei ani, aveam o colegă care a reușit să mă ia cu ea la sală. A durat ceva până am zis da, cam un an, dar nu asta e important, ci faptul că a reușit. A fost o perioadă minunată, mergeam la aerobic de trei ori pe săptămână. Nu am avut nicio revelație (energia de după sală, abdomen mai plat, piele mai strălucitoare etc.) în perioada aceea, însă făceam mișcare, nu mai oboseam urcând scările, nu mă mai durea spatele și chiar reușisem să țin pasul cu instructorul și coregrafia. Mi-a luat o lună să ajung la performanța asta, dar am reușit. Între timp, firma la care lucram și-a schimbat sediul și nu am mai putut ajunge la acea sală. Am încercat alta, dar mi-era peste mână, așa că am renunțat.

Săptămâna trecută, după niște ani în care nu am făcut mișcare, v-am spus că bicicleta nu mai e prin zonă și înotul vara, la mare, nu se pune ca sport, am ieșit la alergat. Să nu credeți că m-am trezit într-o dimineață și am spus gata, de azi alerg. Nu, ar fi fost prea frumos. Mi-au trebuit multe săptămâni de negocieri, de discuții, de hai că merg, hai că nu merg azi, poate mâine, poate luni, de luni sigur, de… Au fost două chestiuni care m-au ajutat sau, mă rog, m-au făcut să-mi pun echipamentul (da, am așa ceva, doar am fost la sală) și să ies din casă.

Prima ar fi că al meu prieten iese la alergat și îmi povestește despre asta. Entuziasmul lui, fiecare kilometru pe care-l cucerește, fiecare invitație să mă alături lui m-au făcut să vreau și eu. Sau poate că e un pic de ambiție la mijloc, dacă poate el, eu de ce să nu pot? Decizia a fost luată înainte cu mult de prima ieșire, aveam să ies, dar nu chiar acum. Și am tot amânat.

A doua chestiune, și cea care nu mi-a dat de ales, a fost durerea de spate cumplită cu care m-am trezit într-o dimineață. Lipsa de mișcare face treburi din astea, te îmbătrânește fără să realizezi. Nu am ieșit chiar în acea zi – mă mișcam ca un robot și alergatul ar fi fost un chin –, dar nu a mai trecut mult timp și mi-am făcut curaj.

Cel mai greu a fost primul kilometru. Aveam senzația că dau rezistența. Dar, de această dată alergatul a fost pentru mine, pentru spatele meu, pentru a putea urca o scară fără să respir greu zece trepte mai sus, pentru a suplini lipsa de mișcare generală. Să mai spun că m-au încercat toate senzațiile de rău? Am avut dureri de gambe, de glezne, de câteva ori am avut impresia că îmi fuge un genunchi, apoi au fost durerile în piept și chiar o senzație de vomă. Le-am potolit prin mers. Mă linișteam și alergam iar. Așa s-au scurs primii trei kilometri. Trei mii de metri de chinuri. La final m-aș fi întins pe iarbă și aș fi numărat stelele sau luminile din parc, dar mi-a zis mie draga mea prietenă și instructoare de aerobic că nu e bine, că trebuie să te liniștești treptat, nu brusc. Așa că am pornit spre casă la pas fără a face vreo pauză de stat pe bancă. A doua zi, spre seară, am simțit febra musculară cum mi se cațără pe picioare. A treia zi abia m-am dat jos din pat. Am avut niște dureri de picioare infiorătoare, în special în zona labei piciorului. Abia din a treia zi m-au lăsat. Corpul reacționează cum știe el mai bine. Dacă nu ai grijă de el la momentul potrivit, se răzbună când ți-e lumea mai dragă.

Aseară am ieșit la alergat a doua oară. Între timp mi-am instalat o aplicație (Runkeeper) care să mă ajute să-mi nu-mi mai dau duhul. Vocea din aplicație îmi spune cât am alergat, care e viteza medie cu care alerg, câte minute au trecut, câți kilometri. Am reușit astfel să alerg inteligent, dacă pot spune așa. Și acum ajung la motivul meu de mândrie, am alergat cinci kilometri. Dacă prima oară am crezut că voi leșina la finalul celor trei, de data aceasta am trecut cu bine de ei. Nu am alergat constant, tendința e de a grăbi pasul. Dar când tanti îmi spunea că viteza medie e de 10 sau 11 km/h, o lăsam mai moale. Am avut și dureri în piept, dar nu am forțat, am mers până au trecut, apoi am alergat iar.

Runkeeper

Partea care mi-a plăcut cel mai mult a fost aceea că am văzut povești. Parcul e plin de ele. Sunt povești pe două picioare despre care mi-ar plăcea să scriu pe viitor.

De ce am scris toată polologhia de mai sus? Cu siguranță nu pentru a mă lăuda, sunt destui care au povești cu mult mai mulți kilometri, oameni care merg la maratoane, triatloane și alte nebunii. Am scris pentru mine și pentru cei ca mine, cei care nu fac mișcare din comoditate, din lipsă de timp sau alte motive cărora le-aș spune scuze. Eu am una cretină, transpir foarte tare, chiar și pe cap (uite, mami, nu am mai zis în cap!) și nu îmi place să-mi pierd atâta timp cu spălatul și uscatul/îndreptatul părului. Și am mai scris pentru că astfel sunt mai multe șanse să mă țin de activitatea aceasta, (mi-)am creat niște așteptări. În plus, prefer să-mi spăl părul mai des, să am febră musculară un timp, decât să mă doară spatele.

Nu vin cu sfaturi din această zonă, nu le am. De fapt, chiar am nevoie de ele, așa că nu vă sfiiți să-mi scrieți. Zona de comentarii e deschisă. Eu am doar experiența pe care v-o împărtășesc cu drag și care sper să vă inspire.

Dacă ați avut răbdare să citiți până aici, vă mulțumesc și vă promit că data viitoare să fie o povestioară mai scurtă. Sănătate vă doresc!

2 Comments

  • Ingrid Posted 19/04/2016 14:04

    Ufff, si eu sunt ca tine. N-am timp de sala (dar nici nu incerc sa imi fac timp evident), luna asta nu se incadreaza in buget, e prea frig afara, prea cald etc. Scuze se gasesc din belsug, pe toate drumurile. 😀 Dar anul asta m-am hotarat sa invat sa merg pe bicicleta (da, generic, „anul” asta…ar trebui sa-l restrang, sa zic „vara asta” sau „luna asta”, altfel, iar trece anul si eu nimic). Nu stiu daca o sa reusesc singura, pentru ca urechile nu ma prea ajuta, dar sunt hotarata. Trebuie sa distrug mitul asta urban pe care mi l-a creat mintea mea ca „rotile nu ma iubesc”. Si ce daca?Eu le iubesc!Daca ele nu ma vor, eu le vreu ca sa zic asa. 😀 Si echipament am, intr-un mod ironic si urasc sa am acasa chestii pe care sa nu le folosesc. :)) So, o motivatie in plus. Daca reusesc te anunt. 😀 So keep up!Ca sa am si eu un target si o motivatie. 😀

  • andres Posted 19/04/2016 14:15

    Te înțeleg, Ini! Eu aveam bicicleta în casă (îmi place la nebunie să biciclesc), dar mereu găseam altceva mai bun de făcut. Eu cred că vei reuși. Ideal ar fi să nu aștepti vreo motivație dureroasă, cum a fost a mea. 😉

Add Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.