Am văzut la un moment dat o poză pe Facebook cu o tipă care noaptea, la culcare, îşi făcea planuri pentru a doua zi: mă trezesc devreme, fac aia şi aia şi aia. Dimineaţa era ca mine: snooze, snooze, oprit ceasul. În fiecare seară îmi fac aceleaşi planuri măreţe: mă trezesc la 6.30am, pardon, la 7.00am, mic dejun, pregătit un articol, poate calc ceva sau alte chestiuni prin casă, plec la serviciu etc. În fiecare dimineaţă trag de mine până la 8.00am pentru ca apoi să alerg prin casă ca apucata. Sau, mă rog, vorba vine cu alergatul. De fapt, mă mişc în reluare. Îmi beau cafeaua, repet mantra cu “am o zi minunată”, mă cert pentru că nu m-am gândit de cu seara cu ce să mă îmbrac, mă cert pentru că m-am culcat târziu şi-mi promit că „diseară, la 10.30pm dau stingerea”. Apoi, în drum spre serviciu, mă trezesc şi începe nebunia. Planuri, idei, treabă, idei, diseară fac aia şi aia, să nu uit să merg acolo, trec pe lista de to do aia şi ailaltă. Reuşesc să ajung în pat la 10.30pm? Evident, nu.

Dacă citeşti asta şi eşti printre cei care se trezesc la ora 6.00am zâmbind, dacă eşti printre cei cărora le ajung 5 ore de somn, să ştii că te urăsc şi te invidiez. Eşti un om norocos şi ar trebui să mulţumeşti cerului (sau cui vrei tu) că eşti aşa. Cred că oamenii care dorm mai puţin şi zâmbesc dimineaţa nu numai că sunt mai fericiţi, dar trăiesc şi mai mult.

(pauză de cafea)

Am în faţă a treia cafea (e mică!) şi am planuri multe pentru azi. Inclusiv să ajung în pat la ora magică. Ştiu că nu voi reuşi, dar nu mă las. Think Big, ăsta mi-e principiul. De obicei, reuşesc să bifez toate cele pe care mi le propun, uneori mai greu, dar reuşesc.

În drum spre serviciu, am butonat puţin telefonul, am răsfoit Facebook şi Instagram. Notificările mă aşteptau claie peste grămadă. Le-am ignorat. Zilele acestea am încercat să stau departe de “gălăgia” din online. A fost bine. Am citit o carte, am văzut un film, am dormit. M-am bucurat de agitaţia din interiorul casei, de cei dragi, de căţei, de pisici, de ciocnitul ouălelor. Da, am deschis şi laptopul o dată. O singură dată în 3 zile. A fost bine, nu s-a supărat nimeni, nu s-a oprit timpul şi nici nu a avut loc vreo catastrofă.

Ceea ce vreau să spun e că, din când în când, avem nevoie de timp pentru noi. A fi mereu în priză, conectaţi la lume, la poveştile altora, înseamnă să uităm de noi şi de ceea ce e mai important: oamenii dragi nouă. În planurile pe care ni le facem zi de zi, ar trebui să includem şi timpul pentru sufletul nostru, pentru micile bucurii care dau sens vieţii. Quality time, să îi zicem – prefer varianta asta, cea în română mă duce cu gândul la cursul de CTC din facultate (Control Tehnic de Calitate). Ar fi ideal să sărim din când în când peste acele lucruri care trebuie făcute acum. Acel acum poate aştepta. Nu e nimeni care să ne tragă de mânecă şi, cu siguranţă, nu se va sfârşi lumea dacă decidem închidem tot şi să ne culcăm mai devreme (auzi, Andreea?! – this is me talking to myself, me not crazy, trust me)

Întorcându-mă la ideea de la care am pornit, scuze că am bătut câmpii, voi cum staţi cu somnul? Să vă invidiez? Dacă există o reţetă secretă pentru trezitul devreme, vă rog să mi-o spuneţi. Apreciez orice recomandare. Mulţumesc!

Între timp, am terminat cafeaua, m-am trezit. Ceea ce vă doresc şi vouă. O zi minunată să aveţi!

Foto: Pexels.com

The post Cafeaua noastră cea de toate zilele first appeared on Andreea Ban.

Deschid cartea si ma pierd in alta lume, fug de lumea mea, fug de durerea de cap, de amintiri, de dorinte. Alerg printre cuvinte, sunt in alt oras, sunt altcineva. Dar lumea ei e dura, suferinta ei ma arunca din carte inapoi in lumea mea. Durerea asta de cap… As vrea sa dorm pana la sfarsitul lumii lunii. Degetele au tastat grabite „sfarsitul lumii”, un gand rebel le-a provocat si am ras, l-am dojenit si l-am alungat. Poate ca ar trebui sa-l las, sa-si picteze cuvintele aici pe alb. Imi spunea cineva ca am mai multe filme vazute decat ganduri – 311 filme (postari aici pe blog), comparativ cu cele 299 de ganduri. Am ras. Incerc, probabil, sa-mi anesteziez gandurile, sa le fac sa se plimbe in alte lumi, sa se relaxeze. Le pacalesc aruncandu-le in carti, in filme, in vietile altora, personaje imaginare, personaje imaginate de gandurile alora.

Inca e sambata. Dimineata mi se stinge, cafeaua s-a racit. E neagra, e amaruie. Ma pregatesc pentru a strange in brate raze de lumina. O seara alaturi de iubirile mele, oglinzi din alta viata pentru toate vietile. De s-ar duce durerea asta de cap… O melodie aluneca usor spre mine, cuvinte, intrebari, secrete. Avem atatea secrete stranse in noi… le tinem ascunse bine, incercam sa le uitam. Avem atatea dorinte pe care incetam sa le mai rostim. „As vrea…” am spus la inceput de an, „as vrea…” spun si acum cu vocea tremuranda. Si stelele ma asculta in fiecare noapte, luna ma priveste palida din culcusul ei. Isi stralucesc impresii: „sa-i indeplinim dorinta, sa nu… poate maine…” Uneori uitam sa mai rostim si astrii uita si ei. Dorintele noastre se pierd, noi trecem mai departe strangand frustrari. De am imbratisa fiecare dorinta pana la implinirea ei, de am reusi sa o rostim zi de zi pana ce ne va lumina cu frumusetea ei…

Ascut o melodie, e pe minunatul repeat. Suna ca o bataie de inima, ca o chemare, este o intrebare pentru tine, intrebari pentru mine…

Arctic Monkeys – Do I Wanna Know?

The post Sa dorm pana la sfarsitul lumii first appeared on Andreea Ban.

Un bec atarna din tavan, va fi un spot acolo… Mi-am desenat camera de mii de ori in ultimele luni, am desenat-o in minte, dar parca niciodata nu a iesit atat de frumoasa ca acum, in realitate. Patul troneaza in mijlocul camerei, hainele sunt stranse undeva pe jos asteptandu-si rafturile. Cartile si toate maruntisurile sunt asezate in cutii. Multe cutii. Este un mic haos. Minunat haos. Biroul vechi isi asteapta si el sfarsitul sustinand tabloul cu marea. Cel mai frumos tablou, cea mai frumoasa mare!

Stare de duminica si cafea bauta tarziu, aici, in mijlocul patului. Am asezat mai devreme in biblioteca prima carte. Anne Rice. Prima autoare care m-a cucerit pentru totdeauna. Ii voi dedica cea mai mare parte a primului raft pentru a nu uita vreodata cum a pornit calatoria asta minunata. Lucrurile se aseaza mereu asa cum vrem… mai devreme sau mai tarziu. Primim ceea ce ne dorim cu adevarat… strangem fericiri marunte zi de zi pentru ca mai tarziu sa privim in urma si sa realizam cat de fericiti am fost si suntem. Si, intr-o zi, ne vom opri din mers si vom realiza ca fericirea ne tine de mana. Sa nu-i mai dam drumul. Poate ca a venit sa stea.

The post Cafea cu aroma de vanilie… first appeared on Andreea Ban.

Ieri am ascultat cuvinte triste, cuvintele unei iubiri care a fost, care este, pe care nu o inteleg. Si ma intreb… Nu mai dau sfaturi, nu mai pot, nu mai am. Imi este peste putinta sa inteleg de ce, sa vad dincolo de masca aia numita si aparenta. Oare de ce se intampla ca inceputurile sa fie minunate pentru ca mai apoi sa ne trezim inselati? Si nu ma refer la inselatul traditional, cand el se ia de mana cu (o alta) ea si se duc in plimbari lasandu-ne pe noi interzise. Nu. Ma refer la trecerea catre o noua etapa, aceea in care lasam mastile si suntem noi… sau, altfel spus, incetam sa mai fim noi si suntem altii, suntem necunoscuti pentru cei ce credeau odinioara ca ne cunosc. De ce nu putem fi noi de la inceput pana la sfarsit. De ce ne agitam mai mult sau mai putin pentru a fi cumva, pentru a desena niste impresii eronate. Da, este un mod foarte josnic de a insela. Mai grav e (da, exista si ceva mai grav!) ca de multe ori nu realizam, suntem atat de prinsi in felul nostru fals de a fi ca totul pare al naibii de normal si celalalt e nebunul.

Ce e de facut? Sa ne oprim si sa ne intrebam o clipa cine suntem, de ce suntem, cum am fost si cum am ajuns. Sa ne uitam in ochii celuilalt si sa cautam zambetul, stralucirea. Daca acestea lipsesc, atunci sigur e o problema!

Azi ploua. Poate va imaginati ca vremea de azi mi-a dat gandurile astea. Dar nu. A fost doar o discutie la cafea sub o raza de soare, o raza ce lumina sotronul pe care sareau cei mici. M-as fi alaturat si eu lor pentru a-mi alunga toate nebuniile in pasi sariti de la 1 la 8.

The post Ganduri, cafea si un sotron first appeared on Andreea Ban.

In ultima perioada am programul dat total peste cap. Diminetile mi-s tarzii desi prima trezire este in jurul orei 7. Privesc ceasul, ii zambesc si ma intorc in vis, mereu altul. Cateva ore mai tarziu incerc sa zambesc soarelui si el ma mustra incruntat, cum de reusesc sa pierd atatea ore dormind?! Ii intorc spatele bombanind „stii tu la ce ora am inchis eu ochii noaptea trecuta…”, nu, nu stie. Imi beau „planta” care acum nu ma mai face sa ma stramb la fiecare inghititura si jumatate de ora mai tarziu imi incep activitatea. Cafeaua imi parfumeaza camera plina de zgomotele orasului.

Atunci cand nu e altul care sa-ti faca programul tinzi sa o iei putin pe aratura, dar nu mai esti nevoit sa asculti gandurile negative ale altora (cu exceptia cazurilor fericite in care gandurile lor sunt pozitive), sa le faci ale tale, sa le duci mai departe si sa le lasi sa te macine. Si poate ca asta ar trebui sa facem in orice situatie. Sa lasam doar gandurile pozitive sa ne invaluie, sa param fiecare gand negativ, trist si sa privim totul dintr-o perspectiva calda… Putem? Cu siguranta ca da. Din pacate sunt atatea piedici zi de zi incat ne lasam in voia cotidianului si uitam de nevoile noastre.

Mesajele matinale cu taskuri de rezolvat ieri, stirea ca autorul x a murit, trafic infernal, femeie s-a aruncat in fata trenului, legea pensiilor, penalizare pentru neplata facturii, salariu taiat, dobitoc care ti-a lovit masina (eventual) in parcare. Lista o poate completa fiecare cu propriile nemultumiri, angoase, ganduri strambe.

La ce ajuta? Le asimilam ca niste bureti ce suntem si ne intrebam apoi de ce suntem nervosi, de ce ne merge prost, de ce suntem depresivi, de ce sanatatea ni s-a subrezit? Cum ar fi sa le privim din cu totul alt unghi? Sa incercam sa vedem solutiile nu problemele. E al naibii de greu, stiu, dar nu e imposibil!

Eu cred ca avem nevoie in fiecare zi de o doza de ganduri bune. Am avut o perioada in care la fiecare gand aiurea repetam la nesfarsit cuvantul „zambile”, imi imaginam zambilele cu parfumul lor superb si imi pierdeam gandurile gri printre ele. Cred ca m-a ajutat… Incerc sa-mi gasesc in fiecare zi motivele de fericire, de multumire pentru ce am. Soarele e primul pe lista. Nu vi se pare si voua ca de cand cu cerul senin parca alta e starea de spirit?

Acum imi beau cafeaua si am in minte imaginea de mai sus. Zambesc. Gandul imi e acolo, in gradina bunicilor imortalizand bucati superbe din natura. Aud albinele cum zumzaie printre ramurile inflorite de copac si soarele imi incalzeste sufletul. Ce ganduri ati alege? Inchideti ochii o clipa si lasati-va purtati de cele bune, cele frumoase. Ziua va fi altfel, ca zambetul vostru!

The post Ganduri bune first appeared on Andreea Ban.

The post Va place cafeaua? first appeared on Andreea Ban.