In acest moment e cineva acolo in lume care plange. Si-a pierdut iubirea sau i s-a spus pentru prima data te iubesc, pretiosul, minunatul te iubesc. A asteptat o viata aceste doua cuvinte si acum plange. Dorinta cea mai mare s-a implinit. Dar ceva e gresit in poveste. Pe langa marea dorinta, cinevaul nostru a uitat sa isi doreasca si altceva. A uitat sa traiasca. Cand cele doua cuvinte se vor fi stins, ea… el…, va ramane intr-o mare de alb, de nimic. Nu a stiut ca traim din dorinte si ca trebuie sa luptam in permanenta cu noi pentru a aprinde altele si altele. Traim cand avem un tel in viata, cand tindem catre ceva. Traim cu adevarat cand ne bucuram de dorintele implinite azi si desenam dorintele de maine. Altfel, suntem papusi de carpa intr-o piesa uitata de lume.

In ultima perioada am tot avut parte de vesti bune, vesti frumoase, minunate chiar. O bebelusa dragalasa a venit pe lume. Oameni frumosi urmeaza a se casatori. Prieteni de demult, prieteni dragi mie au anuntat ca asteapta primul copil. Job nou pentru un alt prieten si casa noua pentru altii. Vesti bune, frumoase, vesti care imi dau speranta si ganduri de mai bine. Cand totul e plin de praf de zane imprejur, parca si universul nostru se invarte pozitiv. Si in acest univers colorat, s-a asezat ca o cioara cu sufletul hain o veste schioapa. Prieteni care s-au casatorit de curand si-au anuntat despartirea. Cum? Am repetat intai muteste, apoi cu glasul sacadat de socuri de uimire: nu pot sa cred! dar de ce?! nu cred… ei, cei sortiti a fi impreuna, ei peste care anii au trecut frumos… nu cred! E cineva care rade de noi si rade cu lacrimi.

Asa cum te socheaza moartea cuiva drag care acum e si maine nu mai e, asa cum te socheaza copilul care isi raneste parintele, asa cum te cutremura plecarea celui iubit pe motiv ca, de fapt, nu te-a iubit niciodata, asa… sau ma rog, cam asa te socheza sa afli ca la putin timp dupa ce Ei (oricine ar fi) si-au spus DA, acel DA imens si pentru totdeauna, ajung sa si-l retraga. Nu mai mic e socul cand Ei isi retrag DAul dupa ani multi, ani in care credeam noi astia mici si visatori ca s-a cladit un palat cu temelie si structura puternica, cu ferestre catre soare si mansarda plina de amintiri. Socul e mare. Realitatea ne loveste. Iubirea exista. Iubirea se duce. Iubirea ne pacaleste si noi ne lasam pacaliti de ea.

Si ce e de facut atunci cand primim palme de la viata? Sa ne intindem pe jos si sa murim incet? Sa ne lasam inima sa se faca neagra de suparare? Sa construim un zid in jurul nostru si nimeni sa nu mai treaca vreodata? Sa uram? Sa nu mai avem incredere? Sa mintim? Sa inghitim pastile pentru a ne face auziti? Sa picam in marea si groaznica depresie? Da, sunt variante. Aveam atatea optiuni… Decizia e intotdeauna la noi. Dar ne va fi oare mai bine daca alegem sa fim incruntati si taciturni? Cu siguranta nu. Oricare ar fi punctul in care ne duce viata, am face bine sa ne dorim cu toata fiinta noastra calea spre lumina. Sa ne umplem mintea de nimicuri pozitive, sufletul de iubire. Daca am picat trebuie sa ne ridicam, daca am murit o data de dragoste ranita, sa ne intoarcem mai puternici, mai increzatori in noi si in maine.

Atata timp cat putem vedea soarele, cerul cu stele lui, trebuie sa lasam minunea de viata cu toate ale ei sa ne umple sufletul. Imi doresc de ani multi iubirea pana la cer si inapoi. Mi-am luat-o in frunte in repetate randuri, de parca cineva, ceva, insista sa ma conviga ca visez la cai verzi. Imi dadea cu liniarul peste degete si peste fiecare bataie de inima incercand sa-mi omoare dorintele. Dar m-am ridicat mereu mai sus, mai puternica. Au fost maini care m-au ridicat din cenusa, voci care mi-au soptit sa fiu tare, suturi care mi-au dat avant. Si sunt aici astazi cu sufletul deschis si pus pe-o tava de argint. Da, poate ca imi va cadea cerul in cap si iubirea mea cea fara margini se va ascunde intr-o scoica pentru a aluneca in fund de mare. Dar ce bucurie as avea daca mi-as lua un scut? Stiu cum e sa pic, cum e sa mor incet. Stiu ca nu mai vreau ce am avut, vreau mai mult si pentru asta sunt dispusa sa risc. Un an din viata, doi, multi. Nimica toata. Decat sa-mi tin iubirea inchisa-ntr-o colivie, mai bine o pun pe tava si o daruiesc. Intr-o zi, cineva, acel cineva va sti sa o aprecieze si atunci toate loviturile, toate ranile de pese ani se vor cicatriza. Vanataile vor disparea. Voi ramane eu, el, iubirea mea si restul dorintelor noastre.

A fost odata ca niciodata o dorinta. Si s-a implinit. Aceasta este povestea mea, a ta, a noastra. Diferit e drumul. Ni-l desenam singuri. Culori vii si pensule fine sa avem.

The post Iubirea e peste tot… si uneori moare first appeared on Andreea Ban.

De ce sa te casatoresti? De ce sa nu te casatoresti? Cand sa te casatoresti? E bine mai devreme sau mai tarziu? Divortul e o piedica in fata unei noi casatorii? Sunt doar cateva intrebari la care Liz raspunde intr-un fel sau altul. Desi povestea si toate gandurile ei in fata casatoriei mi se par usor duse la extrem (o extrema sora cu nebunia!), cred ca Elizabeth Gilbert reuseste sa atinga un punct foarte sensibil, complexitatea de ganduri pe care le avem noi femeile, povestile pe care le cream in imaginar si care nu ne lasa sa dormim noptile pana nu ajungem la un consens cu noi insane.

Daca vremurile noastre sunt grele, daca noi ne lovim de tot felul de bariere in ceea ce priveste casatoria ganditi-va putin la vremurile de apoi cand lucrurile erau cu atat mai putin infloritoare… O pagina din carte ne ofera exemplul concret si ar trebui sa multumim pentru ce avem acum…

„Activitatea sexuala, sustinea Fratele Cherubino, nu trebuie sa implice ochii, nasul, urechile, limba si nici o alta parte a trupului care nu e necesara procreatiei.(…) Femeie, nu te lasa niciodata vazuta despuiata de catre sotul tau!” Ce parere aveti? Suna interesante „regulile” de acum cateva secole!

The post Si am spus da, pagina de carte first appeared on Andreea Ban.

Ies acum din mondenul nostru magnific, datator de dureri de cap si pe care il alimenteaza presa (o presa nemancata care nu e in stare sa gaseasca mai mult de doua subiecte deja rasuflate) si noi. Da! Noi pentru ca stam sa plecam urechea la balivernele lor, de parca nu au mai divortat oameni, de parca nu au mai fost oameni bolnavi sau cu probleme in familie. Dar na, nu oricine e in stare sa arunce cu banu’ sa isi poata spala rufele in public, sa poata aparea pe sticla in toata splendoarea penibilului. Apoi mai sunt si eu pentru ca scriu acum despre penibilul lor chiar si cateva cuvinte si voi ca cititi paragraful asta (de fapt voi nu aveti nicio vina, eu v-am prins intre cuvinte, sic!). Ok. L-am incheiat.

Revenind la intrebarea care mi-a ramas in minte, unde e acel „si au traiti fericiti” imi dau seama ca toate povestile spuse vreodata sunt de fapt iluzii. De ce nu au fost povesti despre ce au facut dupa punctul fericirii maxime? Poate pentru ca au intervenit responsabilitati, copii, despartiri, certuri, printul s-a apucat de pariuri, printesa s-a ingrasat si s-a transformat in coana Frosa, copiii au intrat in gasti, piticii au devenit mici betivi, Scufita Rosie s-a dus la Moulin Rouge, Frumoasa Adormita a trecut pe etnobotanice. Sa mai spun? As avea cate o varianta pentru fiecare. Poate ca din cauza asta au inceput sa apara ecranizarile dupa acele povesti minunate, sa le mai demitizeze putin… desi, se prea poate ca si acelea sa se termine tot in cate-un „si-au trait fericiti” cat China de mare si de mincinos.

Cred ca pana la urma s-ar putea face un film dupa viata fiecaruia dintre noi. S-ar lua, pur si simplu, cea mai frumoasa bucata din viata si s-ar transforma intr-o adevarata poveste de dragoste, o drama, o ceva si apoi la final s-ar putea trage linia cu „au trait” si gata. Uite filmul. Povestea.

Adevarul e totusi ca ne place sa lasam un final deschis, sa ne imaginam ca lumea e perfecta, ca totul va fi bine si frumos. Cele trei puncte de suspensie inseamna speranta intr-un viitor perfect. Si daca lor – cine-or fi – li s-a intamplat, de ce nu mi se poate intampla si mie? Eu de ce sa nu traiesc fericita pana la adanci batraneti? –  Si de aici ma intorc din nou la inceputul povestii mele de azi – Poate pentru ca apar penibili care sa strice povestea. O deseneaza ca in filme, o coloreaza cu zambete, cu frisca si bezele pentru ca mai apoi sa vina sa o sparga in mii de cioburi. O murdaresc cu noroiul din mintile lor sau poate cu dorinta de a mai face putina valva si ne strica imaginea care oricum avea o baza deloc sanatoasa. Ce ne-am face daca personajele noastre preferate de prin povesti s-ar intoarce si ar face la fel? Daca ar transforma „si au trait fericiti” intr-o infernala petrecere de divort, vorba celui cu dragostea care dureaza trei ani. Haos!

„Si au trait fericiti” nu exista. Ar suna mult mai real „Sa speram ca vor trai fericiti”…

The post Si au trait fericiti… first appeared on Andreea Ban.

BARELE DE LA PERDEA

O femeie recent divortata isi petrecu prima zi impachetandu-si lucrurile in cutii si valize. A doua zi, a venit un camion si a incarcat totul, inclusiv mobila. A treia zi, s-a asezat pe jos, in sufrageria goala, a pus muzica in
surdina, a asezat doua luminari, doua kile de creveti, o farfurie de icre si o sticla de vin alb pus la gheata.
Cand a terminat de mancat, a demontat toate barele de la perdelele din fiecare camera, le-a scos capacele laterale, a indesat inauntru icrele si crevetii care ii ramasesera, a pus capacele la loc si a asezat din nou barele la geamuri.
Reintors, fostul sot s-a mutat cu amanta si cu noua lui mobila. La inceput, totul a fost perfect. Insa, in curand, incet, incet, casa a inceput sa puta. Au incercat de toate: au facut curatenie, au aerisit, au revizuit gurile de ventilatie pentru eventualitatea ca s-ar pute gasi soareci morti inauntru, au spalat covoarele… In fiecare coltisor de casa au pus deodorante electrice, au golit zeci de butelii de spray. Au cheltui o gramada de bani sa schimbe, dar nimic nu functiona.
Nimeni nu le mai venea in vizita, angajatii refuzau sa lucreze, pana si fata care facea curatenie in casa i-a abandonat. Disperati, fostul sot si amanta, au hotarit sa se mute. Dupa o luna, inca nu gasisera pe nimeni dispus sa cumpere casa. Cei de la agentiile imobiliare nici nu mai raspundeau la telefon. In final au cumparat o casa noua.
Intr-o zi, fosta sotie il suna ca sa stabileasca detaliile divortului si, in treacat, il intreaba cum o mai duce. El raspunde ca vinde casa, fara insa sa-i dea vreo explicatie. Ea il asculta calma, apoi ii zice ca o sa vorbeasca cu avocatul, sa vada cum ar putea face sa cumpere ea casa.
Presupunand ca n-are nici o idee despre adevaratul motiv pentru care o vinde, barbatul ii propune a zecea parte din pretul real al locuintei, ca sa scape cat mai repede. Femeia accepta si, in citeva ore, avocatul ii aduce actele la semnat.
O saptamina mai tarziu, barbatul si amanta se oprira la poarta casei, observand surazatori cum muncitorii le impachetau lucrurile si le urcau in camion. Totul, inclusiv barele de la perdele…

The post Cica poveste adevarata! first appeared on Andreea Ban.