Iubirea e peste tot… si uneori moare

time read

Articolul are 954 cuvinte și se citește în 3 minute.

Iubirea este peste tot. E in aer, pe pamant, sta cu noi la masa si doarme cu obrazul langa obrazul nostru, pe aceeasi perna pufoasa si parfumata. Iubirea ne sta in suflet si in privire, ne e dorinta cea mai mare si visul de pe urma. Nu stim. Nu stim asta pentru ca suntem in permanenta prea prinsi in gandurile noastre marete, suntem una cu activitatile de peste zi, cu planurile de maine, de viitor. Trecem prin viata gandindu-ne la ce va fi, la cum ar trebui sa fie, ce am putea face sa fie… Uitam sa ne oprim din drum, sa traim, sa iubim.

In acest moment e cineva acolo in lume care plange. Si-a pierdut iubirea sau i s-a spus pentru prima data te iubesc, pretiosul, minunatul te iubesc. A asteptat o viata aceste doua cuvinte si acum plange. Dorinta cea mai mare s-a implinit. Dar ceva e gresit in poveste. Pe langa marea dorinta, cinevaul nostru a uitat sa isi doreasca si altceva. A uitat sa traiasca. Cand cele doua cuvinte se vor fi stins, ea… el…, va ramane intr-o mare de alb, de nimic. Nu a stiut ca traim din dorinte si ca trebuie sa luptam in permanenta cu noi pentru a aprinde altele si altele. Traim cand avem un tel in viata, cand tindem catre ceva. Traim cu adevarat cand ne bucuram de dorintele implinite azi si desenam dorintele de maine. Altfel, suntem papusi de carpa intr-o piesa uitata de lume.

In ultima perioada am tot avut parte de vesti bune, vesti frumoase, minunate chiar. O bebelusa dragalasa a venit pe lume. Oameni frumosi urmeaza a se casatori. Prieteni de demult, prieteni dragi mie au anuntat ca asteapta primul copil. Job nou pentru un alt prieten si casa noua pentru altii. Vesti bune, frumoase, vesti care imi dau speranta si ganduri de mai bine. Cand totul e plin de praf de zane imprejur, parca si universul nostru se invarte pozitiv. Si in acest univers colorat, s-a asezat ca o cioara cu sufletul hain o veste schioapa. Prieteni care s-au casatorit de curand si-au anuntat despartirea. Cum? Am repetat intai muteste, apoi cu glasul sacadat de socuri de uimire: nu pot sa cred! dar de ce?! nu cred… ei, cei sortiti a fi impreuna, ei peste care anii au trecut frumos… nu cred! E cineva care rade de noi si rade cu lacrimi.

Asa cum te socheaza moartea cuiva drag care acum e si maine nu mai e, asa cum te socheaza copilul care isi raneste parintele, asa cum te cutremura plecarea celui iubit pe motiv ca, de fapt, nu te-a iubit niciodata, asa… sau ma rog, cam asa te socheza sa afli ca la putin timp dupa ce Ei (oricine ar fi) si-au spus DA, acel DA imens si pentru totdeauna, ajung sa si-l retraga. Nu mai mic e socul cand Ei isi retrag DAul dupa ani multi, ani in care credeam noi astia mici si visatori ca s-a cladit un palat cu temelie si structura puternica, cu ferestre catre soare si mansarda plina de amintiri. Socul e mare. Realitatea ne loveste. Iubirea exista. Iubirea se duce. Iubirea ne pacaleste si noi ne lasam pacaliti de ea.

Si ce e de facut atunci cand primim palme de la viata? Sa ne intindem pe jos si sa murim incet? Sa ne lasam inima sa se faca neagra de suparare? Sa construim un zid in jurul nostru si nimeni sa nu mai treaca vreodata? Sa uram? Sa nu mai avem incredere? Sa mintim? Sa inghitim pastile pentru a ne face auziti? Sa picam in marea si groaznica depresie? Da, sunt variante. Aveam atatea optiuni… Decizia e intotdeauna la noi. Dar ne va fi oare mai bine daca alegem sa fim incruntati si taciturni? Cu siguranta nu. Oricare ar fi punctul in care ne duce viata, am face bine sa ne dorim cu toata fiinta noastra calea spre lumina. Sa ne umplem mintea de nimicuri pozitive, sufletul de iubire. Daca am picat trebuie sa ne ridicam, daca am murit o data de dragoste ranita, sa ne intoarcem mai puternici, mai increzatori in noi si in maine.

Atata timp cat putem vedea soarele, cerul cu stele lui, trebuie sa lasam minunea de viata cu toate ale ei sa ne umple sufletul. Imi doresc de ani multi iubirea pana la cer si inapoi. Mi-am luat-o in frunte in repetate randuri, de parca cineva, ceva, insista sa ma conviga ca visez la cai verzi. Imi dadea cu liniarul peste degete si peste fiecare bataie de inima incercand sa-mi omoare dorintele. Dar m-am ridicat mereu mai sus, mai puternica. Au fost maini care m-au ridicat din cenusa, voci care mi-au soptit sa fiu tare, suturi care mi-au dat avant. Si sunt aici astazi cu sufletul deschis si pus pe-o tava de argint. Da, poate ca imi va cadea cerul in cap si iubirea mea cea fara margini se va ascunde intr-o scoica pentru a aluneca in fund de mare. Dar ce bucurie as avea daca mi-as lua un scut? Stiu cum e sa pic, cum e sa mor incet. Stiu ca nu mai vreau ce am avut, vreau mai mult si pentru asta sunt dispusa sa risc. Un an din viata, doi, multi. Nimica toata. Decat sa-mi tin iubirea inchisa-ntr-o colivie, mai bine o pun pe tava si o daruiesc. Intr-o zi, cineva, acel cineva va sti sa o aprecieze si atunci toate loviturile, toate ranile de pese ani se vor cicatriza. Vanataile vor disparea. Voi ramane eu, el, iubirea mea si restul dorintelor noastre.

A fost odata ca niciodata o dorinta. Si s-a implinit. Aceasta este povestea mea, a ta, a noastra. Diferit e drumul. Ni-l desenam singuri. Culori vii si pensule fine sa avem.