Bed of Roses – by Hinder (originally by Bon Jovi)

The post Bed of Roses first appeared on Andreea Ban.

Ieri eram nimeni si nimic nu-mi facea zambetul sa-mi fie zambet. Era doar un desen artistic pe care-l retusam la fiecare trei minute. Era desenul unei clipe, amintirea unui suras. Ma plimbam pe strazi pustii si pustiu imi era gandul ca si bancile goale din parc. Parcul era mut, isi oprise vantul la intrare, iar pasarile adormisera pe crengi. Un sunet cautam. Dar nu, doar inima batea si incercam sa o calmez. Ii spuneam sa faca liniste sa nu trezeasca viata in lume. Doar pasii mei stricau tacerea, zgomotul de talpa lenesa frecand asfaltul se lovea de copaci si se intorceau ca un ecou la mine zgariindu-mi timpanele. O durere surda, imensa. Parcul s-a transformat in drum si drumul in cautare. Dar nu stiam.

Azi m-am oprit. O palma frumoasa si-a impletit degetele intr-ale mele. Am privit mainile unite ca pentru plimbare si sunetele vagi de ieri s-au topit intr-un vis nevisat. Un alt drum mi s-a asternut in fata, unul nou, unul ciudat. Un drum curat, fara ieri si fara maine, doar cu luna asezata pe o bolta fara stele, o luna printre nori ce-si arunca razele in ape clare. Am privit in dreapta mea si am primit un zambet. „De ce razi?” Zambet din nou. „Pentru ca poti, stiu.” Si voi intreba „de ce” la nesfarsit daca voi stii ca dupa el un alt zambet va veni. Mainile au ramas impletite in plimbare si zambetul s-a asezat frumos, desenat de tine. Cine esti oare? Cum te cheama? Eu sunt… in drum catre departe, cu fiecare pas mai aproape de acolo… cine mai stie unde…

Si somnul bate la geam, caci usa ii e inchisa. Ii spun sa intre. O melodie imi canta la nesfarsit, imi canta de o viata si o las. E parte din mine. Nu o schimb, ci o respir, o ascult, o las sa-mi fie speranta si leac pentru vise tulburi. Imi asez capul pe umarul tau si sunetul inimii mele se impleteste cu a ta ca si degetele, ca si viata, ca si privirile adormite. Alunec in visare si pornesc din nou la drum pe linii ferate. Am nevoie de echilibru si brate de naluci apar de nicaieri. Merg inainte si, din cand in cand, ma intorc si iti zambesc. Ca pentru poza.

The post Iti zambesc. Ca pentru poza… first appeared on Andreea Ban.

Am inchis ochii si pentru o clipa am visat la verde si cer senin. Am visat ca sunt pe o pajiste ca in povesti si copacul cu fluturi mici si galbeni va fi acolo, ma va astepta cu zumzet de albine…

Dar m-am trezit pe un alt drum. M-am ratacit din visul meu in visul altuia si m-am asezat cuminte la locul meu. Am cautat prin buzunare putina rabdare… Poate nu il voi gasi eu, dar drumul ma va gasi cu siguranta, drumul meu.

Am iesit dintre muntii grei si obositi de vreme in verdele visat, sub cerul lenes intesat de nori. Un alt drum serpuia printre dealuri si gradini, printre flori de papadie. Ma ademenea cu glas de sirena si sirena era un flutur mic.

Am ajuns undeva sus, sus de tot! Vedeam lumea si lumea nu ma vedea. Cerul parca era altul, eu nu mai eram eu. Pluteam deasupra tuturor… Si un gand cenunsiu mi-a trecut prin minte. Daca ma intorc si dispare totul?

M-am intors. Totul a devenit piatra si intuneric. O pestera catre alta lume, o grota a nepasarii si uitarii. Ma voi ascunde in ea, imi voi amorti gandurile cu bezna si roca dura. Voi muri pentru o clipa, pentru o viata pentru a ma trezi in alta viata. A mea, a ta, a noastra.

Din somnul cel prelung si fara vise m-am trezit intr-o gradina, in fata unei porti. Oare ce ma asteapta dincolo? Cine e pe banca? Cine ma priveste cu ochi de cer senin? Sa mai fac un pas si inca unul…

Flori de argint impanzeau aleea si soarele de diamant stralucea de pe bolta lui de sticla. Am intins mana sa-l ating, dar m-a ars cu flacari de gheata. Am incetat sa-l mai privesc caci privirea imi ardea. Si totusi parca imi soptea ceva, razele-i erau naluci fierbinti ce-mi legau gandurile…

Am chemat norii sa alunge vraja, mi-am plans durerea cu stropi de ploaie si lacrimile au topit razele de gheata. Eram din nou doar eu si drumul, eu si padurea, eu catre tine… catre departe.

Am aruncat catre cerul inalt mii de rugi soptite, dorinte fara sfarsit si far’ de-nceput. Am sperat ca padurea se va rupe-n doua si va lasa cerul sa rasara mai inalt ca alta data, mai senin ca niciodata. Am inchis ochii si apoi, ca prin minune cerul pe care l-am cerut a coborat peste mine si a nascut din el frumuseti neasemuite. Cai frumosi, cai inaripati si inorogi mi-au incantat vederea…

Dar au ramas cu totii in urma privindu-ma dintr-o poveste. Eu mi-am urmat drumul si drumul m-a dus mai departe. O linie alba catre infinit. „Esti langa mine, da? Imi tii mana strans? Sa nu-mi dai drumul! Nicio clipa… mergem pana la cer…”

Si cerul si-a deschis aripile-i de inger si ne-a primit la el, ne-a primit langa luna printre stele. Cerul inalt era el insusi un drum. Am incetat sa mai respir, de atata fericire eu plangeam. Tu radeai de mine si-mi zambeai cu tot seninul ochilor tai. Ma iubeai cu tot albastrul vazduhului. Ma imbratisai. „Si inapoi!” ai spus.

Am coborat incet pe-un munte de nori, am pasit prin aer cu tine de mana. Eu imi plangeam fericirea si tu ti-o radeai. Ne impleteam bucurila si dorintele intr-una singura si fara sfarisit. Bucuria noastra. Dorinta noastra. Cat sase mari si sase tari, sase lumi si sase sori…

Ne-am intors printre munti si am indraznit a privi in jos, am privit lumea si drumurile-i toate. Inca nu s-a sfarsit. Cautarea abia incepe, povestea abia acum se scrie. Am intors privirea catre tine dar nu mai erai. A ramas din tine doar un gand. Un vis. O dorinta.

Voi aluneca acum in lumea mea. Stiu ca esti acolo, stiu ca la capatul unuia dintre drumuri te voi regasi si-ti voi prinde iarasi mana. Ochii tai vor zambi din nou iar eu iti voi povesti despre drumurile mele, despre muntii mei acoperiti cu nori mici si reci de zapada.

Iar tu vei rade iar. Iti voi astupa rasul cu un sarut, asa in joaca, si voi continua povestea. Pana te voi regasi imi vad de drum. Acesta e doar un al drum… cerul e limita. Voi merge inainte si voi inchide ochii cand voi fi ajuns la capat. Oare voi cadea? Se va fi terminat lumea acolo sus? Sau este doar un nou inceput, un nou colt de cer?

Ma vei astepta, stiu, vei fi acolo cand eu imi voi fi terminat povestea, cand voi fi capturat pana si ultima imagine de pe pamant. Eu voi fi acolo sus deasupra lumii pe drumuri catre departe si voi captura fericirea in cuvinte si cerul in poze. Poate ca te-am desenat si pe tine in albumul meu, poate ca esti un alt drum in viata mea. Unul fericit. Cel mai fericit.

… drumurile catre departe sunt toate fericite!

The post Drumuri catre departe… first appeared on Andreea Ban.

Nu… din pacate nu gasim ragazul sa privim. Vedem. Dar nu privim cu adevarat decat rar. Vedeti poza de alaturi? Veti spune ca e un drum, un copac, padure… cenusiu. Neinteresant. Incercati acum sa colorati imaginea… copacul ramane uscat. Padurea e verde, verdele ala crund de vara. Cerul e senin, soarele straluceste de undeva din spate. Acum adaugati sunet. Se aude paraul cum alearga grabit printre pietre si se duce numai el stie unde. Parca altfel e imaginea… Si copacul? Copacul va fi minunea care va va atrage atentia. De ce s-a uscat? De suparare? Poate. Totul se transforma cand privim cu adevarat.

In plimbarile mele imi place sa privesc oamenii care sunt mereu altii… si totusi la fel. Imi place sa gasesc asemanari intre orase, sa regasesc parcuri si banci la fel, sa pasesc pe stradute pe care parca am ma trecut candva demult. Imi place sa ma imaginez in acel oras. Sa imi desenez chipul in peisajul cotidian. Cum ar fi? Mi-ar placea linistea de acolo? Mi-ar placea oamenii si soarele de acolo? Cat de repede mi-as dori sa ma intorc in nebunia orasului meu? Imi plac orasele de departe. Imi dau senzatia de poveste, de ceva ce nu am si mi-as dori. Poate ca e doar curiozitatea, pentru ca pana la urma e acelasi cer, acelasi soare, ploaia e la fel de rece si vantul la fel de taios. E vorba de perceptie si de imaginatie… care la mine lucreaza!

In plimbarile din vacanta de anul trecut, ne intrebam noi, cele doua tovarase de drum, „oare ce fac oamenii de aici daca nu sunt turisti?”. Nu vreau sa stiu raspunsul… nebunia oraselor mari ne-a spalat creierele si multi dintre noi am ajuns sa depindem de galagie, de aglomeratie cu toate ca de multe ori ne trezim spunand ca ne-am dori sa traim in alte parti, la munte, la mare, la tara undeva… Ne minunam cand vedem trafic lejer, oameni plimbandu-se, strazi curate sau strazi fara gauri, ca sa nu zic de locuri de parcare. M-am minunat in cele cateva zile de vacanta de auzul a doar doua sirene de ambulanta, pe cand aici, in marele oras ambulantele sunt in lumea lor.

Imi plac plimbarile departe si ma intorc mereu aici. Spun destul de des „mi-ar placea sa locuiesc aici”, desi cred ca e doar un impuls de moment. Cred ca as putea da nebunia de aici pe una mai mare, dar mi-as cauta linistea in nebunii mici cu oameni linistiti. De fapt linistea mi-o gasesc mereu pe malul marii, acolo unde pescarusii sunt la ei acasa, unde te inteapa o scoica in talpa si te trezesti ca de fapt nu e vis. Si imi place sa ma opresc sa privesc, nu doar sa vad. Imi place sa privesc si sa-mi las ochii sa se bucure de frumusetile de pretutindeni…

The post Imi place sa privesc, nu doar sa vad! first appeared on Andreea Ban.