Imi place sa privesc, nu doar sa vad!

Imi plac plimbarile. Mai mult de atat, imi plac plimbarile departe. Imi place sa privesc sate si orase cum se sting in departare, copacii care parca alearga in urma noastra si totusi stau incremeniti in timp…Imi plac atat de mult peisajele pe care mi-as dori de multe ori sa le pot desena, sa ma opresc din drumul meu si sa le transform in picturi, dar carora sa le pot darui un strop de soare. Ati privit in calatoriile voastre copacii? Uneori par a fi betigase desenate de copii grabiti, par a fi aruncate ici-colo, peste tot si formeaza o padure ciudata, mazgalita de crengi si desisuri.

Nu… din pacate nu gasim ragazul sa privim. Vedem. Dar nu privim cu adevarat decat rar. Vedeti poza de alaturi? Veti spune ca e un drum, un copac, padure… cenusiu. Neinteresant. Incercati acum sa colorati imaginea… copacul ramane uscat. Padurea e verde, verdele ala crund de vara. Cerul e senin, soarele straluceste de undeva din spate. Acum adaugati sunet. Se aude paraul cum alearga grabit printre pietre si se duce numai el stie unde. Parca altfel e imaginea… Si copacul? Copacul va fi minunea care va va atrage atentia. De ce s-a uscat? De suparare? Poate. Totul se transforma cand privim cu adevarat.

In plimbarile mele imi place sa privesc oamenii care sunt mereu altii… si totusi la fel. Imi place sa gasesc asemanari intre orase, sa regasesc parcuri si banci la fel, sa pasesc pe stradute pe care parca am ma trecut candva demult. Imi place sa ma imaginez in acel oras. Sa imi desenez chipul in peisajul cotidian. Cum ar fi? Mi-ar placea linistea de acolo? Mi-ar placea oamenii si soarele de acolo? Cat de repede mi-as dori sa ma intorc in nebunia orasului meu? Imi plac orasele de departe. Imi dau senzatia de poveste, de ceva ce nu am si mi-as dori. Poate ca e doar curiozitatea, pentru ca pana la urma e acelasi cer, acelasi soare, ploaia e la fel de rece si vantul la fel de taios. E vorba de perceptie si de imaginatie… care la mine lucreaza!

In plimbarile din vacanta de anul trecut, ne intrebam noi, cele doua tovarase de drum, „oare ce fac oamenii de aici daca nu sunt turisti?”. Nu vreau sa stiu raspunsul… nebunia oraselor mari ne-a spalat creierele si multi dintre noi am ajuns sa depindem de galagie, de aglomeratie cu toate ca de multe ori ne trezim spunand ca ne-am dori sa traim in alte parti, la munte, la mare, la tara undeva… Ne minunam cand vedem trafic lejer, oameni plimbandu-se, strazi curate sau strazi fara gauri, ca sa nu zic de locuri de parcare. M-am minunat in cele cateva zile de vacanta de auzul a doar doua sirene de ambulanta, pe cand aici, in marele oras ambulantele sunt in lumea lor.

Imi plac plimbarile departe si ma intorc mereu aici. Spun destul de des „mi-ar placea sa locuiesc aici”, desi cred ca e doar un impuls de moment. Cred ca as putea da nebunia de aici pe una mai mare, dar mi-as cauta linistea in nebunii mici cu oameni linistiti. De fapt linistea mi-o gasesc mereu pe malul marii, acolo unde pescarusii sunt la ei acasa, unde te inteapa o scoica in talpa si te trezesti ca de fapt nu e vis. Si imi place sa ma opresc sa privesc, nu doar sa vad. Imi place sa privesc si sa-mi las ochii sa se bucure de frumusetile de pretutindeni…

2 Comments

  • lotusull Posted 22/03/2011 14:31

    Andres, tare frumos ai scris 🙂
    Uitandu-ma in jur, ma bucur sa descopar oameni ce nu doar vad ci si privesc. Parca asa , in felul acesta , frumusetea lumii asteia e salvata 🙂

  • andres Posted 22/03/2011 15:55

    Daaa, sunt atatea frumuseti pe care nu le luam in seama, care se pierd in timp si care, daca le-am privi o clipa, ne-ar bucura enorm… Pretutindeni e frumos, trebuie doar sa ne oprim putin…

Add Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.