Doctorul mă întreabă cum mă simt. Aceeași întrebare, același răspuns. Îi zâmbesc, dar zâmbetul nu e al meu. Îi spun, de această dată fără a ezita, că a fost o greșeală. Am crezut în experiment, am sperat că vom fi toți, că voi reuși să fiu puternic prin ei și că ei vor trăi prin mine. Doctorul îmi aduce aminte de performanțele mele. De testele pe care le-am trecut cu punctaj maxim, de misiunile îndeplinite, de realizările mele. Sunt agentul perfect.

Sunt o aberație, îi spun. Mă folosesc de frumusețea lui Patru, de forța lui Trei, am veselia lui Doi, dar gândurile…, dorul pentru ei mă chinuie. Sunt agentul perfect, dar tocmai aceasta perfecțiune mă face să mă simt mic, fără loc pe pământ. Și mai este și visul.

Nopțile mă trezesc transpirat. Visul mă duce mereu în același loc, o încăpere albă și oameni agitați în jur. Aud zgomotele ustensilelor metalice lovidu-se unele de altele. Văd paturile. Cele patru paturi pe care stăm întinși. Ultimele priviri, zâmbetul lui Doi, pumnul strâns al lui Trei, chipul lui Patru. Rămășițele copiilor care și-au pierdut copilăria printre gloanțe. Un ac îmi străpunge pielea gâtului și totul se stinge. Visul dispare și rămâne amintirea primului apus. Soarele alunecă după dealuri iar eu plâng. Îmi privesc mâinile și plâng. Sunt mâinile fratelui meu. Și inima lui Doi îmi bate în piept și…

Au rămas durerile. Fericirea acelui moment s-a stins la scurt timp. Cincizeci și șapte de ani și nicio zi fără junghiuri cumplite. Poate că, îi zic doctorului, dar vocea mi se stinge.

Îmi spune că nu trebuie să mai privesc așa lucurile, să înțeleg că acum sunt unul singur. Dar asta nu ar însemna că i-aș renega pe ei? Nu ar fi ăsta sfârșitul lor? Și dacă e așa, atunci pentru ce am mai acceptat experimentul? Ședința se termină. Imaginea e mereu acceași, eu privind imaginea din oglindă. Un minut. Eu salutându-i pe ei.

Am vrut să-i salvez, am vrut să-i iau cu mine, dar am eșuat. Oamenii mor și nimic nu-i poate aduce înapoi, nici iubirea și nici tehnologia. Rezultatul e o iluzie și această iluzie s-a destrămat. Oglinzile spun adevărul. Adevărul mi-a apărut în față, auriu ca apusul din acea primă zi a morții mele, a noastră. Adevărul e că tot ce a rămas din noi este o fotografie a patru copii. O cioară!, a strigat unul dintre ei în acea ultimă zi. Ceilalți s-au ridicat de pe scaune lăsându-și jucăriile pe jos. Râdeau. Și copiii au plecat la război.

Text scris în cadrul cursului de Creative Writing din Vamă. Tema: povestea să se lege de una dintre fotografiile date. Am ales-o pe cea de sus.

The post Eu sunt Unu first appeared on Andreea Ban.

L. m-a tras de mânecă. Trebuia să plecăm în altă locație. Ne făcuserăm amândoi stocurile de poze. De fapt, el își făcuse stocul. Eu fotografiasem insecta aceea micuță, o surprinsesem pe o floare a soarelui și, pentru că nu și-a luat zborul, am îndrăznit să îi întind mâna. Cu cealaltă țineam aparatul, chinuindu-mă să nu-l mișc, și imortalizam bobul de aur ce mi se plimba pe piele. I-am spus și lui. Nu a-nțeles. Era doar o gâză palidă. O insectă. M-am încruntat la el și i-am spus că habar nu are.

Gărgărița mea avea o poveste. I-o desenasem în acele momente și ea fusese de acord. Era gânguritul unui bebeluș, visul unui copil, dorința unei femei singure, gândul unui bătrân. Era speranță, rază de soare și lumina stelei ce alunecă de pe cer într-o noapte fără lună.

I-am spus lui L. că am cele mai frumoase fotografii, că putem merge acasă. S-a uitat la mine nedumerit, abia ajunseserăm. Aveam încă două locații. Am tăcut și am mers alături de el. Am așezat aparatul în geantă, nu mai aveam nevoie de el. Fotografia pe care o doream era deja făcută. Povestea fusese spusă, desenată, imortalizată. O privesc din când în când și îmi aduc aminte de gărgărița mea frumoasă, gărgărița soarelui.

The post Gărgărița soarelui first appeared on Andreea Ban.

Imi caut cuvintele si nu-s. Cerul e albastru. Fara nori, fara nicio umbra. E imens si greu de atata stralucire. Ma opresc din butonat telefonul pentru a scoate ochelarii de soare din geanta. Macar acum sa ma opresc din mers. Privesc cerul si el imi zambeste de deasupra. Rade de mine. Imi aduc aminte de el cand am nevoie de o imagine. Ii fac poza si il privesc de pe telefon. Rade iar de mine. Am uitat sa-l mai privesc in ochi. Il privesc prin tot felul de lentile. „Ar trebui sa te indragostesti” imi spune el usor ironic, „cand esti indragostita iti aduci aminte de mine in fiecare zi”. Ma uit la el prin ochelarii mari si negri, oftez si merg mai departe. Din doua miscari, imaginea albastra e daruita si altora: Priveste cerul!

Centrul vechi. Stradute inguste, piatra cubica, linistea aceea placuta inainte de a se umple terasele. Doi batranei garboviti se plimba mana-n mana. Se plimba sau merg asa cum pot, incet, incet… Incetinesc pasul si ii privesc. Sunt atat de frumosi. Iubirea ii tine tineri, ii face sa pluteasca. Sunt la fel de vechi ca strazile acelea, peticiti si ei, dar au ceva. Au stralucirea aceea pe care doar iubirea celui de langa tine ti-o poate da. „Mi-e dor sa fiu indragostita”, imi spun in gand si gandul e soapta. Se uita amandoi la mine cand trec pe langa ei. Imi zambesc. Simt cum ma inteapa ochii si apoi se umplu de lacrimi. Asta imi doresc si eu. Sa fiu in stare ca peste ani sa-mi pastrez inima tanara si plina de iubire pentru el. As vrea ca peste ani, oricare mi-ar fi dioptriile, sa vad langa mine zambetul frumos, zambetul iubit si anii sa fi trecut doar in calendar.

Cerul s-a facut albastru inchis si apoi negru. Stelele s-au aprins una cate una. Ma asez pe o banca. Scot telefonul si il privesc lung. Nu astept sa sune. Va suna mai tarziu. As vrea sa sun eu, sa-mi spun oful si dorul. As vrea sa spun povestea mea cu „pana la cer si inapoi”, dar mi-e teama. O teama surda si fara sens. Am senzatia ca ne invartim in aceleasi cercuri, iar si iar. Repetam aceleasi greseli la nesfarsit. Poate ca intr-o zi ele vor fi alegerile corecte, poate ca intr-o zi cercurile se vor transforma intr-o spirala pana la cerul meu inalt si ma voi trezi indragostita pentru totdeauna. Pana atunci, nu imi ramane decat sa sper…

Si foaia e tot alba. Fotografia are acelasi zambet. Sunt eu. Eram eu. Il iubeam. Eram indragostita. Cate vieti sa fi trecut de atunci? Dar a fost ieri. Ieri eram copii si ne tineam de mana prin parcuri. Ieri ne calcam pe picioare si radeam si tipam pana aruncau vecinii cu apa de la ferestre. Ieri ne sarutam pe ascuns. Ieri ne indragosteam si mai ca nu lesinam de atata dor. Ieri ne descopeream zambetele si fiecare linie a corpului. Ieri. Azi… azi am ramas cu un dor imens de ieri si cu o foaie goala. Gandurile mi-s departe. Sa ramana acolo si sa-mi lase cuvintele in pace.

Cati dintre voi sunteti indragostiti azi? Si daca nu sunteti azi, incercati sa fiti maine. Priviti cerul. Va va indragosti cu siguranta!

The post As vrea sa fiu eu first appeared on Andreea Ban.

dimineata, soare, nori pufosi, zambet, bebelus, sarut, scrisoare, carte, fotografie, gargarita, verde, briza, copac, izvor, trandafir, stele, padure, fotografie, privirea lui, fluture, rochie, poezie

Va invit acum sa insirati, aici sau doar in gand, cuvintele care va fac fericiti. Cuvintele acelea care va fac sa zambiti. Si ascultati melodia asta, e colorata!

Emma Hewitt – Colours (Armin van Buuren Remix)

The post Ganduri colorate first appeared on Andreea Ban.

„Nu inteleg” am spus, „adica poza???”

Si in timp ce intrebam, imi veneau in minte cuvintele din acea imagine… „eclipsa vesnica cat un sarut”. Poezia mea! O asternusem cu o zi inainte pe blog si iata cum am regasit-o intr-o fotografie. Sa mai spun ce sentiment m-a incercat? Cuvintele mi-s goale si lipsite de orice sens in fata bucuriei care m-a incercat. Daca exista oameni norocosi, oameni cu prieteni adevarati, atunci eu sunt unul dintre ei. Si ei sunt minunile mele de ani multi, pentru toti anii care vor urma!

Va multumesc dragilor, iubitilor, oglinzile mele frumoase!

The post Eclipsa din fotografie first appeared on Andreea Ban.

Se intampla sa fie zile mai gri, zile fara soare si cu ploi reci, dusmanoase. Se intampla sa ni se scufunde corabiile una cate una si nicio raza de soare nu are puterea de a mai straluci pentru ochiul nostru… sau ochiul nostru e lipsit de vointa de a vedea… Acelea sunt momentele in care speranta pare a muri incet, dar tocmai atunci ea e mai puternica. Fara ea am fi morti, ingropati si uitati.

Inchid ochii si incerc sa-mi vad speranta… e colorata, e ca pumnul asta de creioane din care trebuie sa aleg unul. Si speranta mea cea colorata isi ia cate o culoare si ramane asa un timp, o viata… Si voi desena cu ea tot ce ma inconjoara, voi colora aerul si norii, voi contura zambete pentru totdeauna.

Imi aduc aminte ca atunci cand eram micuta desenam povesti, puneam pe hartie (sau pereti) imagini doar de mine intelese. Printese cu rochii lungi, gradini cu flori, soarele cu cerul si apele line. Incercam sa pun acolo si stropul de stralucire din imaginatia mea, insa desenele ramaneau fade. Doar speranta le facea sa fie cum vroiam eu. Un plan pentru viitor. Ma pregateam de pe atunci sa scriu. Imi asezam cuvintele in desene. Acum, dupa ani, imi caut cuvintele in culoare, in imagine, in creioane care deseneaza speranta pe ici pe colo.

Aleg culoarea verde. Speranta mea e verde. Si cu verde pot colora fericirea, pot colora iubirea si zilele de vara. Doar verdele poate cuprinde in el linistea si zgomotul in acelasi timp, doar verdele poate colora ochi de fata si de baiat in acelasi timp, doar verdele e primavara si vara… si vis.

Speranta voastra ce culoare are?

The post Culoarea sperantei first appeared on Andreea Ban.

Vreau – Verso

Va mai amintiti melodia asta? Parca au trecut secole peste ea si totusi suna atat de noua, de ieri…

The post Vreau first appeared on Andreea Ban.