Am inceput sa citesc cartea Casa de la malul marii cu multe luni in urma. Din nu stiu ce motiv, am lasat-o pe birou. A stat acolo un timp. M-am lasat cucerita de alte povesti, alte vieti. Dar coperta cartii ma tot striga, fata care se plimba pe plaja era in gandurile mele. Si, intr-o zi, incercandu-ma un dor mistuitor pentru marea cea albastra, m-am lasat prinsa in povestea casei… Nu am mai putut lasa cartea din mana. De data aceasta povestea reusise sa ma atraga intr-un fel ciudat, ca o vraja. Am citit cate putin pentru a trai povestea mai mult. A fost ca si cum as fi baut o licoare magica, dar cu inghitituri mici. Si efectul a fost neasteptat, minunat.

Esther Freud, fiica pictorului Lucien Freud si stranepoata marelui Sigmund Freud, ne face cunoscuta prin intermediul acestei minunate carti, Casa de la malul marii, o meditatie asupra timpului, asupra efectelor pe care acesta le are asupra vietii, asupra destinelor a doua generatii. Inceputul a fost destul de intortocheat. M-am prins cu greu in curgerea evenimentelor. Poate ca si aceasta a fost un motiv pentru care, la inceput, am lasat cartea pentru mai tarziu. As spune ca este nevoie de o anumita stare pentru a intra in pielea personajelor. Dar odata ce am ajuns acolo, am trait la maximum alaturi de Lily, de Max, de Gertrude, de Elsa si chiar de Klaus cu ale lui scrisori superbe.

Desi personajele vin din lumi diferite, traiesc pe doua planuri diferite, autoarea reuseste sa le aduca in acelasi loc cu o deosebita maiestrie. Lily Brannan pleaca din agitatia marelui oras in care traia intr-un satuc de la malul marii, Steerborough, sperand sa gaseasca raspunsuri la multele ei intrebari legate de constructiile arhitectului Klaus Lehmann. Aceste raspunsuri aveau sa o ajute la finalizarea proiectului de la facultate. Cel putin asta credea ea. Pe Lehmann il descoperise datorita iubitului ei si va ajunge pe parcurs sa gaseasca raspunsuri nu numai legate de minunile arhitecturale carora acesta le daduse viata, dar si raspunsuri la intrebari pe care nu reusise sa le rosteasca cu voce tare pana atunci.

Intr-un plan paralel facem cunostinta cu Max Meyer, tanarul pictor care vine la Steerborough pentru a incerca sa capteze in desenele sale Marsh End, si cu Gerturde Jilks. Aceasta din urma, specializata in psihanaliza infantila, spera ca prin invitatia adresata lui Max de a veni in acel sat, sa il ajute cumva sa treaca peste pierderea surorii lui, prietena ei buna. Care este legatura intre acestia si Lily? Ei bine, suntem purtati pe o poteca destul de intortocheata, pentru ca apoi sa apara in peisaj Elsa si sotul ei Klaus Lehmann.

Lily intrase in posesia scrisorilor pe care Klaus le trimitea catre Elsa atunci cand era departe de aceasta. Incearca sa afle mai multe despre el ca si arhitect, insa ajunge sa ii cunoasca pe amandoi si pe ea insasi in acelasi timp.

Aflam pe parcursul cartii despre viata dura pe care a trait-o Max, mai ales ca acesta nu mai auzea inca din copilarie. O cunoastem pe Gertrude cu sufletul ei frumos si grija materna pe care i-o poarta lui Max. O cunoastem pe Lily si relatia ei ajunsa intr-un impas. Aceasta ne face cunostina cu vecinul din sat, Grae, si cele doua fetite minunate pe care nu ai cum sa nu le indragesti inca de la prima aparitie in peisaj.

Daca la un moment dat am avut senzatia ca Lily isi va gasi iubirea in acel satuc uitat de lume, daca am crezut ca Max va ramane alaturi de Gertrude si de Elsa pentru tot restul vietii, daca am crezut ca Nick, iubitul lui Lily, va disparea din viata acesteia, atunci m-am inselat cu totul. Finalul nu a fost deloc asa cum mi-am imaginat, a fost mai mult, mai frumos. A fost ca o revelatie. Toate intamplarile si-au gasit sensul si Max a reusit sa lege toate bucatile marelui puzzle intr-un mod neasteptat, minunat.

Casa de la malul marii este raspunsul la toate intrebarile, este locul in care Lily isi va gasi pana la urma linistea. Aceasta ascunde secrete pe care atunci cand le aflam am vrea sa le spunem cuiva, sa le spunem personajului care ne este cel mai drag. Mie mi-a fost draga Lily cu toata agitatia sufletului ei, mai ales ca a avut la un moment dat o iesire rupta parca din gandurile mele, ale tututror femeilor, de fapt:

“– De ce, zise cu obrajii arzand, nu-mi spui niciodata ca ma iubesti?  (…)
  – Mi-ar placea sa fiu lasata – inghiti in sec – sa visez putin, sa fac planuri, sa imi pot inchipui un viitor. Dar n-am fost niciodata lasata sa fac asta. Nu puteam sa pomenesc nici macar de Craciun mai devreme de, ma rog, de Ajunul Craciunului…”

Si cand ma gandesc ca toata povestea s-a invartit in jurul unor case, a unei case in mod special… Este una dintre acele carti care te cuceresc pe parcurs, nu de la prima pagina, nu de la a 50-a, ci cu fiecare intamplare, fiecare scrisoare care ne este citita, fiecare intamplare care parca nu isi are sensul in context, dar care este plina de sens.

Secrete, suferinta, bucurii marunte, dar imense in acelasi timp, loialitate, adulter, recunoastinta, respect, talent, munca, dedicare si iubire. Da, iubire multa, iubire pentru mare, pentru cer si pentru cel care crezi ca este lumina ochilor tai. Asa as defini aceasta minunata carte. V-o recomand cu drag! Este cartea pe care trebuie sa o cititi atunci cand va e dor de mare, cand vreti sa visati la ceva nou, cand cel de langa voi e departe sau sufletul va este gol. Va va umple de bucurie!

Casa de la malul marii, de Esther Freud
Editura Polirom

The post Casa de la malul marii, de Esther Freud first appeared on Andreea Ban.

În nopţi ca asta, cu lună, te poţi îndrăgosti, poţi visa mai mult, mai frumos… poţi să bei un ceai şi să asculţi muzica stelelor şi a gândurilor tale. În nopţi ca asta îţi poţi lăsa imaginaţia să plece, să danseze, să cânte, să cheme.

Pentru nopţi ca asta merită să aştepţi vieţi întregi şi zile fără număr, să înşiri orele pe firul subţire al timpului. Oricât de goale ar fi, nopţile cu lună prind viaţa din poveştile norilor ce nu îndrăznesc să treacă. Doar ceaţa se aşterne ca o pânză şi totul e mister.

În nopţi ca asta se ridică la cer mii de şoapte şi dorinţe, îmbrăţişăm năluci şi iubim fără suflare. Îţi îngheaţă simţurile, dar nu te poţi opri să o priveşti. Doar ea îţi poate citi dorinţele abia rostite, doar ea poate auzi acel „te iubesc” pe care l-ai trimis în zbor…

Andres

*Scrisa cu gandul departe, in noapte, printre stele.

The post In nopti ca asta… first appeared on Andreea Ban.

Toamna mea e ca paleta unui pictor. Astazi.

Maine poate fi una traznita, fara sens dar plina de-nteles pentru unii, pentru altii… Si daca v-ati lasat prinsi in toamna mea cea bicolora, atunci cu siguranta puteti desena cate o toamna dupa bunul plac.

Daca v-ati tinut imaginatia sub lacat, acum e momentul sa o lasati libera! Sa o aruncati in lume…

Inchideti ochii si imaginati-va… culori, toate culorile din lume… Ce culoare are toamna voastra?

The post Ce culoare are toamna voastra? first appeared on Andreea Ban.

Nu… din pacate nu gasim ragazul sa privim. Vedem. Dar nu privim cu adevarat decat rar. Vedeti poza de alaturi? Veti spune ca e un drum, un copac, padure… cenusiu. Neinteresant. Incercati acum sa colorati imaginea… copacul ramane uscat. Padurea e verde, verdele ala crund de vara. Cerul e senin, soarele straluceste de undeva din spate. Acum adaugati sunet. Se aude paraul cum alearga grabit printre pietre si se duce numai el stie unde. Parca altfel e imaginea… Si copacul? Copacul va fi minunea care va va atrage atentia. De ce s-a uscat? De suparare? Poate. Totul se transforma cand privim cu adevarat.

In plimbarile mele imi place sa privesc oamenii care sunt mereu altii… si totusi la fel. Imi place sa gasesc asemanari intre orase, sa regasesc parcuri si banci la fel, sa pasesc pe stradute pe care parca am ma trecut candva demult. Imi place sa ma imaginez in acel oras. Sa imi desenez chipul in peisajul cotidian. Cum ar fi? Mi-ar placea linistea de acolo? Mi-ar placea oamenii si soarele de acolo? Cat de repede mi-as dori sa ma intorc in nebunia orasului meu? Imi plac orasele de departe. Imi dau senzatia de poveste, de ceva ce nu am si mi-as dori. Poate ca e doar curiozitatea, pentru ca pana la urma e acelasi cer, acelasi soare, ploaia e la fel de rece si vantul la fel de taios. E vorba de perceptie si de imaginatie… care la mine lucreaza!

In plimbarile din vacanta de anul trecut, ne intrebam noi, cele doua tovarase de drum, „oare ce fac oamenii de aici daca nu sunt turisti?”. Nu vreau sa stiu raspunsul… nebunia oraselor mari ne-a spalat creierele si multi dintre noi am ajuns sa depindem de galagie, de aglomeratie cu toate ca de multe ori ne trezim spunand ca ne-am dori sa traim in alte parti, la munte, la mare, la tara undeva… Ne minunam cand vedem trafic lejer, oameni plimbandu-se, strazi curate sau strazi fara gauri, ca sa nu zic de locuri de parcare. M-am minunat in cele cateva zile de vacanta de auzul a doar doua sirene de ambulanta, pe cand aici, in marele oras ambulantele sunt in lumea lor.

Imi plac plimbarile departe si ma intorc mereu aici. Spun destul de des „mi-ar placea sa locuiesc aici”, desi cred ca e doar un impuls de moment. Cred ca as putea da nebunia de aici pe una mai mare, dar mi-as cauta linistea in nebunii mici cu oameni linistiti. De fapt linistea mi-o gasesc mereu pe malul marii, acolo unde pescarusii sunt la ei acasa, unde te inteapa o scoica in talpa si te trezesti ca de fapt nu e vis. Si imi place sa ma opresc sa privesc, nu doar sa vad. Imi place sa privesc si sa-mi las ochii sa se bucure de frumusetile de pretutindeni…

The post Imi place sa privesc, nu doar sa vad! first appeared on Andreea Ban.