As vrea ca cineva sa fie langa mine acum. As vrea sa imi tina mana strans si sa-i simt privirea pe obraz. As vrea ca noaptea asta sa fie cu stele si luna sa straluceasca plina de pe bolta ei de sus. As vrea ca muzica orasului sa ma invite la dans si somnul sa ramana doar o amintire.

Visa si ea. Isi picta unghiile in rosu aprins si visa la serile de vara in care se plimba singura pe strazile pustii. Dar visa ca nu este singura. Visa ca cineva ii sta alaturi. Nu putea vedea chipul. Era doar o umbra a cuiva. Pensula stralucea pe unghia inelarului. Se misca incet, acoperind unghia sidefie intr-un strat de rosu. Rosu ca trandafirii, se gandi ea. Mereu trandafiri, mereu rosii. Si gandurile ii zburau de la o imagine la alta, de la o amintire la alta. Niciuna nu o facea sa zambeasca. Erau doar franturi, cioburi ale unui trecut fara sens. Dar au fost momente frumoase, ofta ea. Au fost, da, dar niciunul nu a ramas. Niciun moment nu s-a lungit pana in prezent. Au fost fericiri scurte, asa ca flashurile aparatului foto.

Te voi iubi mereu, i-a spus candva o umbra. Si ea a tremurat usor de emotie, de tristete. Nu avea sa stea. Nu avea sa o tina de mana, sa ii fie alaturi in anii ce urmau. Era doar un el. Un el care a facut-o sa inteleaga ca niciun el nu merita… Si ea l-a iubit. L-a iubit desi nu fusese niciodata iubita de el. El nu stia ce e iubirea. Isi priveste unghiile sclipitoare si rade in sinea ei. Nu stii nici acum ce e iubirea, copil prost! Stii doar ca ai pierdut ceva ce nu vei mai avea niciodata. Stiu ca stii! Umbra s-a stins. A plecat privirea trista si s-a dus departe. Fata priveste aminirea umbrei pana se stinge si ea.

Nu te iubesc. Cuvintele au venit ca niste cutite. Le-a simtit litera cu litera pana in stomac si apoi urcand in vartejuri catre inima. Erau pompate catre toate articulatiile. Inima le-a primit si le-a trimis mai departe catre creier. S-au revarsat apoi pe obraji. Lacrimile curgeau in rauri si se inodau in barbie. Umbra celui care a rostit cuvintele s-a stins in noapte. Plangea, nu dupa el, ci dupa ce si-ar fi dorit sa fie, plangea dupa o imagine desenata de ea intr-un caiet. Din nou baiatul isi pierdea chipul. Ea a mai murit o data.

Dar, fata cu unghii rosii, adu-ti aminte de momentele in care te-ai ridicat si ai plecat. Adu-ti aminte ca si tu ai luat inimi cu tine si te-ai retras in umbra. M-am retras, da, dar m-am retras atunci cand stiam ca celalalt va merge inainte cu inima intreaga. Nu am luat inimi cu mine. L-am lasat sa caute altceva, sa imbratiseze alte sperante. Si la ce ti-a folosit? Ai fost mai fericita? Cel putin nu am amagit pe nimeni…

De unde avem oare atata putere? Ne avantam in relatii cu capul inainte. Inchidem ochii si ne lasam barcile duse de vant. Stiu ele, valurile, unde sa ne duca. Si ajungem pe o insula sau pe alta pentru a pleca mai departe. Obosim iar si iar. Dar nu renuntam. Mai devreme sau mai tarziu o luam de la capat. Cautam cu privirea tarmul ala minunat, asteptam sa ne apara in fata plaja cu nisip auriu, nisip fin, nisip fierbinte. De unde avem atata rabdare sa o luam de la capat, sa pornim pe marea de vise si sperante, de multe ori, desarte?

Ti s-au inecat corabiile? Sa stii ca noaptea nu le va aduce la suprafata, nici vinul ala alb si nici unghiile tale colorate. Te vei ridica din nou. Asa faci mereu. Te vei ridica si vei ancora la un alt tarm, pana cand, intr-o zi, vei gasi un loc unde sa stai, locul care te va iubi cu toate gandurile tale, cu toate nebuniile si visele tale. Te va iubi asa cum esti.

Cuvinte! Daca ar fi atat de simplu sa imi ridic moralul… Daca ar fi atat de simplu sa privim cu speranta in ochi catre departe, poate ca am fi cu totii mai fericiti. Dar nu, suntem facuti sa visam  mult, sa speram pe alocuri, sa fim indecisi, sa cautam raspunsuri, sa evitam intrebari, sa aruncam cuvinte, sa imbratisam repede, sa ne ascundem, sa nu stim sa iubim fara limite. Da, suntem limitati de propriile porniri, de gandurile noastre gri si mici.

Atunci fata draga, zambeste. Deseneaza cele mai frumoase cuvinte si trimitele in lume. Lasa simplitatea la o parte si imbratiseaza complicatul. Cu cat este mai complicat acum, cu atat bucuria va fi mai mare. Zic si eu, gandul tau. Transforma-ma in cuvant si trimite-ma mai departe. As vrea sa zambeasca si altii. As vrea…

Cineva este langa mine acum. Este aici, doar ca nu stie. Pacat. Ar fi fericit. Poate va afla. Ar trebui, altfel pierde timp si timpul e fericire!

PS. O melodie de ascultat pe repeat. O ascult iar si iar. Cand imi pica gandul ala cenusiu, ii dau sa asculte putin P.O.H.U.I si gata! Zambeste!

Carla’s Dreams feat. INNA – P.O.H.U.I

The post Nu stii nici acum ce e iubirea, copil prost! first appeared on Andreea Ban.

Ele, dragele de ele, reusesc sa dea intelesuri nebanuite celor mai banale intamplari. Reusesc sa-si faca probleme tocmai pentru ca nu au probleme. Si iubesc. Vai cat de mult iubesc! Cu fiecare zi iubesc mai mult si sufera la fel de mult. Sau ar vrea sa iubeasca mult si sufera pentru ca nu au pe cine. Sau au pe cine, dar cineva-ul acela se afla pe alte lungimi de unda, in alte lumi sau alte imbratisari. Si da, sufera imens, sufera pana ce corabiile toate se vor fi inecat pentru a se trezi si ele la viata. O iau de la capat. Pana cand? E buna intrebarea asta. Pana le vine mintea la cap sau, cel putin, pana gasesc ceea ce cauta. Dar oare stiu ele ce cauta?

Intorcandu-ma la fraza de mai sus, ma intreb si eu, la randul meu, cate dintre noi nu si-a pus acele intrebari macar o data in viata? Cate dintre noi nu am idolatrizat, macar o data, un el? Un el atat de frumos, de mirobolant, incat parea ca cerurile ni s-au deschis in fata si ne-au lasat sa plutim pe aripi de inger. Da. Am fost fiecare dintre noi stupide la un moment dat. Si nu spuneti nu. Stiti ca asa e! Dar hai sa nu generalizez, ca mi-e ca ma aleg cu vorbe strambe si usi trantite in nas… virtuale, cel putin. Sa iau un caz aparte. Al meu.

Mi s-a intamplat acum niste ani, sa tot fie vreo 7 sau 8, sa-l intalnesc pe prince charming. Eram prin anul 4 de facultate. Il vedeam zi de zi pe holurile facultatii, il sorbeam din priviri. Era inalt ca bradul, frumos in toate cele, se imbraca elegant si isi purta mapa de student in an terminal intr-un fel anume. Eram fascinata de-a dreptul. Un tip, mai uratel asa, m-a vazut la un moment dat cum il sorbeam din priviri si mi-a trantit replica replicilor: „dupa Ricky Martin ala te uiti? uite la el ce infumurat…” M-am uitat la prietena mea (la care el se tot dadea, fara succes), ea la mine, si am izbucnit in ras. Dar baiatul cel urat l-a botezat frumos pe baiatul cel minunat. Nu am incercat niciodata sa-i atrag atentia lui „Ricky Martin”. Credeam cu tarie ca daca avea sa fie ceva, atunci se va intampla de la sine. Am sperat pana la final de an ca poate, poate ma va observa si vom trai povestea povestilor. Dar el nu m-a vazut. Eu nu l-am tras de maneca. Ba chiar, o colega a lui binevoitoare si asa-zisa prietena a mea, mi-a taiat elanul spunandu-mi ca sunt impreuna si ca… De aici s-a dus interesul asa cum s-a dus si facultatea. Pe negandite.

Va intrebati poate ce s-a intamplat cu povestea mea. Ei bine, a fost asa cum am spus mai sus. Cand e sa fie, pai e. Si e bine. Sau asa cum ar trebui sa fie. „Ricky Martin” s-a intors in viata mea. Mie imi trecuse. El abia ma descoperea. Si as vrea sa spun ca am trait fericiti pana in zilele noastre. Ar fi prea frumos, nu-i asa? Cunoscandu-l pe mirobolantul, am realizat ca tot ce avea el minunat, era plasmuirea imaginatiei mele. Era un barbat inalt, frumos, dar lipsit de acel ceva care face inima sa tremure, stomacul sa se stranga… A fost una dintre cele mai bune lectii pe care mi le-a dat viata. Sa nu ma las cucerita de aparente. Sunt atat de inselatoare! „Ricky Martin” mi-a las un mare gol in suflet. Nu pentru ca l-as fi iubit, ci pentru ca a distrus o imagine frumoasa, o iluzie. A devenit un om mic, neinsemnat, caruia in afara de buna ziua nu as mai avea ce sa ii spun. Si da, m-am intrebat atunci, la primele intalniri „Oare cate s-au lasat impresionate de farmecul lui?”. Totul a fost iluzie. Am desenat-o atat de frumos. Dar el m-a ajutat sa cobor cu picioarele pe pamant.

Acum, dupa atatia ani, imi dau seama ca nimic nu e mai frumos decat sa descoperi mirobolantul intr-un om zi de zi. Sa pornesti de la zero si sa descoperi fiecare trasatura, fiecare bucata de minune, sa descoperi ca ai langa tine ceva la care visasei candva. Si acum are un chip.

Am adunat in timp atatea temeri, am adunat dezamagiri si sertare pline cu lacrimi. Povestea asta cu „Ricky Martin” a avut si ea tristetile ei. Incerc sa-mi aduc aminte intamplari frumoase, insa imi vin in minte cuvinte stupide, incruntari si o ploaie rece. Da, am obtinut ceea ce mi-am dorit, dar oare a meritat? Nu tot ce-i frumos de pica, e pentru noi, nu tot ce ne dorim, e ceea ce avem nevoie. Si am lasat trecutul sa adoarma. Am lasat visele sa se transforme, sa creasca, sa caute mai departe, mai bine, mai frumos.

De multe ori ne lasam prinsi in trecut, influentati de trecut. Pasii pe care ii facem sunt tematori, sunt ghidati de umbrele trecutului. Si e atat de gresit! Nu vom putea fi niciodata cu adevarat fericiti, daca deciziile ne sunt influentate de suferintele de ieri. Si ce daca am suferit, ce daca am fost cazuti in marele hau al deznadejdii! Ceea ce a fost ieri, ramane acolo. Ceea ce e azi conteaza. Daca ieri am spus da si ne-am ars, astazi vom spune din nou da si poate vom zambi. Stiu ca e un risc. Unul cu atat mai mare cu cat e vorba de o biata inima trecuta prin atatea. Dar imi asum riscul cu zambet si cu speranta intr-o zi mai buna, mai frumoasa.

Femeile-s nebune, da. Si eu printre ele. Si sunt atat de frumoase in nebunia lor. Doar ele pot transforma un simplu barbat in semizeu, doar ele pot iubi pana la lacrimi si pana la epuizare, pot desena povesti de vis dintr-o singura imbratisare. Odata ce ati gasit femeia a carei imbratisare sa fie desenata dupa imbratisarea voastra, nu ii mai dati drumul. Imbratisarea spune tot. Zic si eu… nu trebuie sa ma luati in seama… nebuna si eu.

The post Femei nebune, femei frumoase first appeared on Andreea Ban.

Si poate ca nu as fi perceput scena in acest fel, profund si tragic, daca nu as fi trecut la randu-mi prin ceva asemanator. Oare ce cred cei de langa noi cand ne vad plangand, cand ne straduim sa ascundem lacrimi pe dupa servetele mototolite? Nu ne pasa. Pasim pe strada strangand in mana telefonul si privim inainte, mereu inainte. Unii privesc in jos, insa dupa un timp iti dai seama ca a privi in jos inseamna mai multe lacrimi. A privi inainte e mai simplu, raurile de tristete nu se mai scurg cu atata pasiune… Si totusi nu ne pasa. Avem senzatia ca reusim sa ne mascam durerea si suspinele, insa ei vad. Noi vedem. Dar ce putem face? As fi vrut sa am curajul de a merge sa o imbratisez, sa ii spun ca e frumoasa si ca nimeni nu ii merita lacrimile. O serie de scene mi-au trecut prin minte, oare il astepta pe el sa vina? Oare a aflat ca nu o mai vrea? Oare a uitat de ziua ei, de ziua lor, de…

O femeie frumoasa plangea ieri, in fata la Starbucks. As fi vrut sa o imbratisez si sa-i cer sa zambeasca. Mi-a amintit de mine candva intr-o alta viata si as fi vrut sa ii spun ca el nu merita, timpul ii va aduce rasaritul de soare si iubirea aia frumoasa, pana la cer… si inapoi. Daca o stiti, sa ii spuneti. Trebuie sa stie!

The post Daca o vedeti… first appeared on Andreea Ban.

Si totusi soarele si-a revarsat razele cu aceeasi putere si veselie. A imbratisat toata suflarea lasand in urma doar lacrimi uscate, amitiri si speranta. Se intampla lucruri care ne fac sa ne punem intrebari, sa ne intrebam „de ce?”, „de ce eu?”, „de ce el?”, „de ce acum?”… Oare vom gasi raspunsuri? Si acele raspunsuri vor reusi sa umple golurile? Asta e viata. Vine si se duce. Trist.

Mai trist de atat e ca noi, cei care privim nu avem nicio putere. Nu suntem super-eroii din filme, nu putem da timpul inapoi si, cu atat mai putin, nu putem face tristetea sa dispara. Putem imbratisa la nesfarsit, putem spune cuvinte mii, dar, dincolo de astea, suntem neputinciosi in fata unei lacrimi. Nici macar nu o putem sterge pentru ca intotdeauna va mai veni o alta si alta… Nu suntem decat oameni. Venim si plecam. Iubim nemarginit.

R.E.M. – Everybody Hurts

PS. Doar ganduri pentru cineva.

The post Ar fi trebuit sa ploua… first appeared on Andreea Ban.

All of us have a thousand wishes. To be thinner, to be bigger, have more money, have a cool car, a day off, a new phone, to date the person of your dreams. A cancer patient only has one wish, to beat cancer. I know that 97% of you won’t post this as your status, but my friends will be the 3% that do. In honor of someone who died, or is fighting cancer, or even had cancer, post this for at least one hour.

Am dat peste postul de mai sus pe Facebook si am simtit cum zambetul initial mi se transforma, dispare undeva in amintire… „In honor of someone who died” l-am preluat si eu.

Acum zece ani ma pregateam de majorat, imi invitasem colegii, familia la mine. Aveam acele emotii de dinaintea unui eveniment important, cu adevarat important. Atunci cred ca a fost prima data, si poate singura, cand am simtit varsta pe care o aveam. Cei 18 ani plini de promisiuni! Petrecerea a fost reusita, m-am simtit bine. Au fost alaturi de mine cei dragi, familia, prietenele cele mai bune, colegii. Ce altceva mi-as mai fi putut dori? Viata mi se asternea in fata lina, plina de visuri ce aveau sa se implineasca unul cate unul.

Nu m-am gandit atunci si nici in anii urmatori, ca poza pe care am facut-o cu verisoara mea avea sa fie si ultima. Poate au mai fost si altele, dar aceea e singura pe care am pastrat-o cu drag, acolo in punguta cu amintiri. O poza in care ea se ascundea dupa mine (pentru ca era mai plinuta) si zambea cu toata fata… Dupa cativa ani a avut o criza de „apendicita” in urma careia au depistat doctorii ca are cancer. Metastaza. A fost o lovitura oribila pentru toata lumea, un soc. Imaginati-va, apendicita, operatie, cancer, metastaza. Cat mai avea de trait? Luni, ani? Cum sa fi fost oare sa isi serbeze cei douazeci si ceva de ani stiind ca anii ii sunt numarati, nu puteau fi in niciun caz multi ca in urare.

Nu stiu de unde au avut parintii ei atata putere… imi aduc aminte ca au continuat sa creada in sansa de a se face bine, in gasirea unui tratament. Au luptat neincetat. Si ea… nu am vazut-o de foarte multe ori in anii aia. Dar cand o vedeam era mereu alta, schimbata. A slabit. Imi aduc aminte ca am fost la ea intr-un week-end si slabise enorm, avea parul scurt, tuns baieteste dar zambea, acelasi zambet sincer. Nu voi uita niciodata cum mi-a spus la un moment dat ce incantata e ca acum e slaba si se poate misca usor ca o floricica. Cu greu mi-am abtinut lacrimile.

Cu cateva saptamani inainte sa se stinga din viata a vrut sa ne vada pe noi, verisoarele ei. Atunci si-a luat ramas bun… Statea in pat si incerca sa zambeasca, desi durerea o macina si o tragea incet in intuneric. „Verisoarele mele frumoase” imi aduc aminte ca a spus… restul apare ca o ceata. O vedeam asa cum fusese candva, plina de viata si cu un viitor superb in fata…

Pe vremea cand parintii ei au construit casa, undeva in afara orasului, ea urma sa aiba apartamentul ei cu vederea spre apus. Nu era inca terminata cand m-a luat de mana sa imi arate cum ii vor fi serile… un apus rosiatic m-a vrajit pur si simplu. Urma sa aiba terasa, sa isi bea cafeaua acolo dimineata si seara sa citeasca o carte in lumina aia de basm. Apoi peste cativa ani avea sa isi ia licenta in turism si sa isi deschida o pensiune undeva la munte.

… unde s-au dus dorintele ei? Oare nu si-a dorit destul sa traiasca de viata i-a jucat asa o festa? Nu stiu. Nu voi afla niciodata. Stiu doar ca boala asta e necrutatoare. Loveste si darama cand te astepti mai putin. Fara mila, fara a privi inapoi. Nu conteaza varsta. Nu conteaza sperantele si dorintele, nu conteaza iubirea celor dragi si cat bine ai facut in viata sau urmeaza sa faci. Vine pe nesimtite si fura suflete nevinovate. Sabina s-a stins luand cu ea un milion de lacrimi. S-au transformat in ploaie. O ploaie trista. Ultimul drum i-a fost un suvoi de lacrimi aruncate de sus din cer…

Pentru ca acolo s-a dus.

Noi, restul, care suntem aici si povestim… ce dorinte avem?

The post Ce dorinte avem? first appeared on Andreea Ban.